Labirint prin oglinda timpului capitolul 9

 Capitolul 9: Mehyt

În casa celor doi băieți și a bunicii lor, aerul era întotdeauna proaspăt, impregnat cu miresme de citrice sau de flori suave, Shehrazad având mereu grijă să țină la distanță mirosul de boală. Pentru ea, Demir era doar cufundat într-un somn adânc, din visul căruia nu mai voia să revină la viață, și aici intervenea ea, bunica, cu tot sufletul, toată forța și toată știința ei de epigrafist și paleograf în egiptologie.

Profesia ei, printre altele, presupunea descifrarea scrierilor vechi ale dinastiilor timpurii și studiul ritualurilor vechilor egipteni. Soarta a făcut ca ea să descopere ceva incredibil: o rețea de portaluri prin fântâni sau guri de apă în întreaga lume. Aceste portaluri puteau fi activate doar de anumite persoane și duceau spre un adevărat labirint în timp și în spațiu.

La început a fost greu de crezut, mai ales de o minte sclipitoare de om de știință ca cea a Shehrazadei. Paradoxal însă, chiar ea era una dintre cheile care puteau deschide aceste portaluri. A fost și a văzut cu ochii ei; a asistat tăcută la numeroase momente istorice, până când, într-o zi, soarta a făcut să se întâlnească cu propria ei imagine care trăise cu mai bine de trei mii de ani în urmă. Femeia din trecut nu era o femeie de rând, ci o regină: Regina Tiye. Pentru că vremurile erau tulburi și comploturile pândeau la orice colț, ea, Shehrazad, i-a salvat de la o moarte sigură pe gemenii de un an, nepoții Reginei Tiye și fiii lui Akhenaton și ai Reginei Meritmut. Atunci, ceva din Oglinda Timpului s-a fisurat, iar ea, Shehrazad, nu a mai putut călători prin acel portal.

Acum, în iatacul lui Demir, se afla din nou pisica albă pe pieptul copilului. Doar că în cercul legat cu sfoara îmbibată în rășină de cedru mai erau două persoane: Anemo și tatăl său, profesorul Simoon. În afară de Remi și de Demir, toți ceilalți erau așezați pe scaune la o distanță considerabilă de patul copilului, pentru a nu-i îngreuna respirația.

— Acum eu voi potrivi ceasul să sune! spuse Shehrazad. De data aceasta avem șaptezeci de minute, cu zece minute mai mult decât data trecută. Curaj, noi suntem o ancoră puternică pentru Remi. Ea va încerca să-mi readucă nepotul acasă. Sunteți pregătiți?

Remi simți din nou cum zgarda de la gâtul ei pulsează, se activează, iar ea pășește din nou în Peretele de Eter, ținându-l pe Demir de mână. De data aceasta se aflau în cu totul alt loc.

— Unde suntem acum? o întrebă Remi pe băiatul care se încăpățâna să rămână fantomă.

— Cred că suntem la palat... Am emoții. Nu știu dacă ți-am spus, dar faraonul e tatăl meu. Asta trebuie să fie camera lui de lucru.

Camera de lucru a Faraonului era o încăpere înaltă, inundată de o lumină orbitoare ce trecea prin fantele înguste de sub tavan. Pereții din calcar alb erau decorați cu basoreliefuri delicate ce îl înfățișau pe zeul Aten, întinzându-și razele terminate cu palme ocrotitoare spre familia regală. În centru, o masă masivă din lemn de cedru, încrustată cu aur și lapis lazuli, era plină de suluri de papirus și tăblițe de lut.

Akhenaton, încă tânăr, cu trăsăturile feței lungi și ochii adânciți în gânduri, stătea pe un jilț cu spătar înalt. În fața lui, Marele Preot Ay se mișca cu pași moi, aproape imperceptibili. Avea o siluetă deșirată, veșminte din in imaculat și o privire haină, ascunsă sub o mască de servilitate deplină.

— Lumină a celor Două Țări, spuse preotul, plecându-și capul cu un zâmbet mieros, bârfele din piață au început să prindă ecou în temple. Oamenii vorbesc în șoaptă... Se spune că pruncul pe care cea de-a doua soție, Meritmut, îl poartă în pântece nu ar fi sânge din sângele tău, ci rodul unei trădări cu... știe luminița ta cine. Pentru liniștea tronului, ar fi înțelept să scăpăm de ea... sau ca acel copil să nu vadă niciodată lumina zilei.

Akhenaton își încleștă degetele pe marginea jilțului, dar înainte de a apuca să răspundă, ușa grea din bronz se întredeschise.

Un băiețel de vreo șase ani păși în cameră. Era de o frumusețe rară, cu ochi mari și inteligenți, dar fața îi era palidă, iar piciorul stâng, deformat, îl făcea să pășească greu, cu un șchiopătat dureros. Micul Tutankhaton se apropie de masă, ignorând prezența apăsătoare a Marelui Preot.

— Tată, spuse copilul cu o voce subțire, dar fermă, am venit să mă înveți despre înțelepciune și cârmuire. Când se va naște frățiorul meu de la mama Meritmut, vreau să fiu un rege drept pentru el. Oare el va fi la fel de puternic ca zeul Aten?

Ay schimbă o privire fugară, plină de venin, cu Faraonul, lăsând cuvintele inocente ale copilului să plutească în air ca o amenințare la adresa propriilor planuri.

Din Peretele de Eter, Remi și Demir priveau încremeniți, realizând că asistau la momentul exact în care complotul împotriva gemenilor fusese pus în mișcare. Demir începu să răsufle sacadat, tot mai rapid, ca și când ar fi avut o criză de astm. Remi îl strânse tare de mână, apoi puse un genunchi pe podea și îl privi pe băiat în ochii lui căprui cu licăriri de soare.

— Sunt alături de tine, Demir! Respiră calm, numără încet de la zece la unu. Momentul la care asistăm noi acum a trecut, voi v-ați născut. Vei fi bine.

Cele două fantome ieșiră din camera de lucru a faraonului. Trecură de coridoare și săli, de gărzi și slujitori, și ajunseră din nou la o curte interioară. Era una mică, având în centru o fântână care imita discul solar cu razele sale și avea lotuși galbeni pe toată suprafața apei. Exact la baza fântânii, ca un ghem negru de blană, stătea motanul pe care îl văzuseră și data trecută.

— Uită-te la nerușinat! Chiar și acum trei mii de ani el își făcea siesta! spuse Remi.

Ghemul de blană neagră se mișcă leneș, întinzându-și lăbuțele lungi pe piatra încinsă de soare, chiar lângă lotușii galbeni. Motanul deschise un singur ochi, de un galben-chihlimbar aprins, și îi privi pe cei doi cu un aer profund plictisit, fără să-și strice poziția confortabilă.

— Iarăși voi, umbre zburătoare? miorlăi el cu o voce joasă, rezonantă, ce părea să vină din adâncul templelor. Pe razele lui Aten, stricați liniștea acestei curți cu prezența voastră fără trup. Numele meu este Mehyt, vântul cel răcoros de nord, și nu permit nimănui să-mi tulbure rugăciunea.

— Adică Întunecimea ta se ruga? își intră imediat în rol de supus copilul. Cui te rugai?

— Șșșt, copil nechibzuit! Aici pereții au urechi. Apleacă-te și fii cu băgare de seamă.

Demir și Remi se apropiară de ghemul de blană neagră și îngenunchiară să audă ce are de spus. Motanul șopti foarte încet:

— Mă rog Măreței Bastet. Vânturile aduc vești rele... Dumneata, drăguțo, ai un colier foarte interesant. Văd că avem aceeași credință!

Remi își înghiți zâmbetul ironic și, cu toată seriozitatea, se adresă din nou motanului negru:

— Mehyt... briză de nord, crezi că ai putea să ne ajuți?

Dar chiar când motanul se pregătea să răspundă, un țârâit enervant și prelung îi smulse din cețurile istoriei și o readuse pe Remi în corpul ei de pisică albă.

.