Capitolul 17 Sfârșitul nu e acum
Remi, așezată chiar pe masa din curtea Shehrazadei, era înconjurată de Anemo, de profesorul Simoon, de Samir și, desigur, de Shehrazad. Anemo și profesorul aveau nevoie să îi atingă zgarda pentru a o înțelege, dar Samir și Shehrazad aveau acea superputere pe care o căpătase și Fleur, adică înțelegeau graiul animalelor.
— Am asistat la nașterea gemenilor! spuse ea. Le-am văzut din nou pe cele două surori care arată exact cum arătam eu la vârsta lor... Este absolut incredibil tot ce trăiesc anul ăsta, de la solstițiul de vară încoace.
— Nici mie nu-mi vine să cred, Remi! adăugă Anemo. Vom avea de acum suficient material de trimis lui Arcibald.
— Nu-mi aminti de el, cine știe câte apeluri pierdute și câte e-mailuri am de la el. Să ne concentrăm aici și acum!
— Da, adăugă Shehrazad, vrem să-l aducem pe băiatul ăla încăpățânat înapoi între noi. De ce nu se trezește? Ce vrea el să facă acolo?
— Vrea să își salveze mama... să o avertizeze cumva, dar nu am reușit să comunicăm cum trebuie cu pisicile. Sora Reginei era acum transformată în pisică și ne-a văzut.
— Serios? Asta poate îi dă un pic de speranță lui Demir, adăugă bunica băieților. Știi ce e straniu? Nicăieri în inscripțiile despre Akhenaton nu am găsit numele lui Meritmut, nici al lui Meritbastet... nimic despre gemeni.
— Asta nu e chiar incredibil, Shehrazad, zise profesorul Simoon. Știi foarte bine că marele preot Ay și generalul Horemheb s-au străduit să șteargă tot... Damnatio Memoriae.
— Un alt lucru care m-a frapat a fost felul în care Meritbastet trecea dintr-o formă în alta fără dificultate. Eu aștept echinocții, solstiții, portale care se deschid în anumite locuri, și ea... intra dintr-o formă în alta așa cum intrăm noi din sufragerie în bucătărie și invers. Ce e cu harta aceea, profesore? De unde ai copiat-o? Unde e originalul?
— Ei, originalul se află la muzeu și copia... nu eu am făcut-o.
— Cum așa, tată? Eu puteam să jur că e scrisul tău, făcu Anemo ochii mari.
— Eu v-am vândut-o, profesore, interveni Samir. În ziua în care v-am strecurat zgarda în rucsac. Nu mă țineți minte?
Profesorul Simoon se ridică în picioare și trecu de partea cealaltă a mesei pentru a fi aproape de Samir.
— Măi băiatule! Ai dreptate, numai că atunci arătai amărât și murdar... Mi-ai cerut 150 de lire și eu ți-am dat 1500.
— Bunica m-a învățat... Tot dânsa a copiat și harta, din memorie... dar cred că deja v-ați dat seama.
— Harta originală a fost făcută de însăși mama Faraonului, Simoon. N-o să crezi, dar eu am văzut când a desenat-o. Shehrazad oftă îndelung. Nici eu nu înțeleg tot. Nu știu de ce zgărzile funcționau într-un fel atunci și altfel acum.
Profesorul scoase telefonul din buzunar și căută poza hărții.
— Priviți aici! După mintea mea, din ce scrie aici reiese că dacă Remi ratează ultimul portal din an, care e la solstițiul de iarnă... rămâne în formă de pisică.
La auzul spuselor profesorului, inima lui Remi începu să bată cu putere.
— Nu se poate să ratez portalul ăla afurisit, fie el și în Peștera Pisicilor, Oweynagat! Se ridică în picioare, sări pe mozaicul din curte și merse direct la Oglinda Timpului, care acum putea oglindi cerul cu puzderia lui de stele.
Exact atunci, ca la un semn, se aprinseră toate luminile casei și curții deodată, iar în câteva secunde telefoanele celor prezenți începură să piuie; notificările curgeau ca un cod morse bătut de degete nevăzute.
— Încă nu e sfârșitul lumii! șopti Anemo, care ajunsese pe nesimțite alături de pisica albă.
***
În același timp, la Casa Vânturilor din Dublin, Fleur și blănoșii, care erau adormiți pur și simplu pe mocheta din living, fură treziți într-un mod de-a dreptul brutal de zgomotul înnebunitor al alarmelor care se porniseră dintr-o dată pe toată strada, în tot cartierul... probabil în tot orașul.
Fleur deschise imediat ochii, buimacă, speriată și parcă orbită de lumina care se revărsa cu generozitate din candelabru.
— Ce e? Ce se întâmplă? Am adormit aici? Mă omoară mami!
— Mon Dieu! Nu te aud, moțato, degeaba vorbești! îi urlă Mistral. Hai să oprim alarma!
— Ce spui, Mistral?
— Hai să oprim alarma! strigară toți blănoșii în cor. Numai tu ajungi la panou, dacă te ridici pe vârfuri!
În două secunde, toată gașca se regrupă lângă panoul de lângă ușa de la intrare. Fleur se ridică pe vârfuri, ridică capacul.
— Hai, spune-mi codul! Cine știe codul?
Eol, cățărat chiar pe capul lui Mistral, își puse lăbuțele în cap și urlă cât îl țineau plămânii:
— Unu, unu, opt, opt!
Fetița aflată pe vârfuri, cu limba scoasă într-un colț al gurii, apăsă repede pe tastele sistemului, dar nu se întâmplă nimic.
— Nu e ăsta, Eol! Gândește-te!
— Of, gălăgia asta mă lobotomizează!
La auzul cuvântului complicat, Sirocco deschise gura să întrebe, dar Mistral ridică una dintre labele lui negre în semn de protest.
— Nu acum, piciule, nu acum!
Eol își mai scărpină o dată scăfârlia, se trase singur de urechi și se apostrofă:
— Amintește-ți, tocilarule! Adună-te!
— Calm, mon ami! Respiră! Îmi pare rău că niciodată nu am fost curios de aceste cifre, spuse Mistral, acum te puteam ajuta.
— Unu, opt, unu, opt. Ăsta e!
Fleur tastă noile numere și, de data aceasta, alarma se opri.
De pe stradă încă se mai auzeau câteva alarme, dar Fleur și blănoșii răsuflară ușurați.
— Nu e sfârșitul lumii! șopti Mistral. Vă iubesc prieteni !
Comentarii
Trimiteți un comentariu