Capitolul 15: Bolboroseli
Profesorul Simoon deschise ușa apartamentului și, cu un gest larg, îl pofti înăuntru pe șoferul care îl adusese de la aeroport.
Era deja trecut de amiază, iar haosul rețelelor căzute continua să se facă simțit și în interior. Fără zumzetul discret al aerului condiționat, arșița părea să comprime apartamentul închiriat al profesorului Simoon.
Anemo și pisica albă ședeau pe canapea, așteptând îngrijorați. Probabil intrarea profesorului și a lui Omar tocmai le întrerupsese o discuție.
— Am ajuns, fiule! spuse profesorul, ștergându-și fruntea cu mâneca cămășii. Am avut mare noroc cu acest tânăr... e un haos total afară.
Taximetristul întinse o mână spre Anemo, care tocmai se ridicase să îl întâmpine.
— Numele meu e Omar. Asemănarea cu tatăl dumneavoastră este izbitoare... vă lipsește doar un pic de bronz.
— Anemo, îmi pare bine! Sunt scriitor, iar tata mi-a făcut favoarea de a mă primi în lumea lui... fac documentare pentru o carte, mințea foarte plauzibil scriitorul. Luați loc la noi. Voi închide ferestrele și jaluzelele... poate obținem un pic de liniște și de răcoare.
— Eu pun de ceai! interveni profesorul, întinzându-i lui Omar trei bancnote verzi-măslinii, fiecare valorând câte două sute de lire egiptene. Crezi că e bine așa? Ajunge?
Obrajii tânărului se înroșiră pe loc.
— Desigur, mulțumesc! Nu refuz un ceai.
Băură tăcuți, fără grabă, ceaiul de mentă, în vreme ce zgomotul străzii, acel concert al claxoanelor, se amesteca cu gândurile lor, devenind zgomot de fond. În cele din urmă, Omar plecă, anunțând că vrea să ajungă acasă, nu să-și continue ziua de muncă.
— Dacă lumea se termină azi, vreau să fiu lângă ai mei... See you maybe!
***
Anemo privi ecranul telefonului. Bateria era plină, dar în colțul de sus, unde ar fi trebuit să fie liniile de semnal, era un gol alb. Sateliții picaseră. Într-o fracțiune de secundă, tehnologia modernă fusese decuplată de la creierul său cosmic, lăsând în urmă doar „cărămizi” inteligente. Pe ecran, cifrele ceasului digital încremeniseră fix la 09:00. Timpul liniar murise.
— Ce facem acum, Remi? Tată? întrebă el, întorcându-și privirea spre pisica albă.
Remi Storm, autoarea de succes captivă în corpul ei de pisică, își lipi capul de palma lui Anemo pentru a se face înțeleasă prin atingerea zgardei.
— Mergem la Shehrazad. Aceasta e singura mișcare logică.
***
Într-o zi normală ar fi evitat ieșirea în stradă la o oră atât de fierbinte, dar în circumstanțele date... Remi era din nou în „colivia” ei de transport, pentru a nu risca o rătăcire sau o răpire.
Realitatea părea un scenariu postapocaliptic prin care înaintau cu greu. Mulțimea trecuse deja prin mai multe stadii, de la mirare la spaimă, la groază, la indignare, revoltă și teamă de Dumnezeul pedepsitor pentru păcatele lumii.
Părea că ceasurile lumii se opriseră pentru o clipă, doar pentru ca acele lor să se pornească de-a valma și să se învârtă în sens opus.
Lumea nu avea bani lichizi. ATM-urile erau asediate, lovite, vandalizate și nicio autoritate, înarmată sau nu, nu putea opri panica.
Cu toate acestea, pe măsură ce înaintau spre bazar, realitatea se schimba. În cafenelele simple de la colț de stradă – acele „ahwa” tradiționale – normalitatea avea o speranță.
Acolo nu exista curent, dar cafeaua turcească fierbea liniștit în ibrice de cupru îngropate în cutii rotunde cu nisip încins, deasupra arzătoarelor cu gaz. Bătrânii stăteau la mese circulare din lemn, numărându-și monedele de aramă și bând ceai cu mentă, complet imuni la căderea sateliților. Lumea lor supraviețuia.
***
Shehrazad îi întâmpină chiar la poartă. Pe fața ei nu se putea citi nimic. Le făcu doar semn să o urmeze spre dormitorul lui Demir și, în momentul trecerii pe lângă adâncitura circulară din mozaic, se opri preț de câteva secunde, arătând înspre ea. Pe fundul Oglinzii Timpului se întâmpla o bolboroseală ciudată din care ieșeau aburi.
— Oglinda revine la viață! spuse ea, dar nu-mi aduc aminte să fi bolborosit vreodată așa.
Comentarii
Trimiteți un comentariu