Labirint prin oglinda timpului

 Capitolul 12. Căderi de rețele

La prima oră a dimineții, Simoon Gale se înființase la biroul Veterinary Quarantine de la Terminalul 1 din Cairo. Era conștient că Remi încă nu se poate întoarce acasă, deoarece mai este nevoie de ea în Cairo, dar ar fi vrut să se asigure că totul e în regulă și că nimic nu îi va împiedica să prindă portalul din Irlanda deschis. Ar fi vrut să evite orice eventuală surpriză birocratică.

Doar că socoteala de acasă nu se potrivește întotdeauna cu cea din târg, iar ceea ce îl aștepta în aeroportul egiptean era mult peste așteptări, în sensul negativ al cuvântului.

Căldura, agitația, gălăgia, aglomerația și o panică generală puseseră stăpânire pe întregul loc, mai mult decât de obicei.

După o oră întreagă de stat la rând, profesorul ajunsese în sfârșit în fața ghișeului masiv, placat cu granit gri, tocit pe margini de colțurile miilor de cuști care se sprijiniseră acolo de-a lungul anilor.

Dincolo de geamul gros de sticlă securizată, plin de amprente și mătuit de timp, biroul Veterinary Quarantine arăta ca un buncăr administrativ încremenit în timp. Lumina albă a unui tub fluorescent pâlpâia deasupra capului funcționarului, scoțând în evidență teancurile uriașe de dosare legate cu sfoară și registrele mari, cu pagini îngălbenite, în care intrările erau trecute cu un scris caligrafic, de mână. Un aparat de aer condiționat vechi, încastrat în perete, dădea semne de oboseală; huruia strident și împroșca un aer stătut, complet neputincios în fața zăpușelii care se revărsa de pe hol.

Pe peretele din spate, chiar sub portretul oficial al președintelui țării, o foaie A4 îngălbenită și lipită strâmb cu bandă adezivă avertiza în arabă și engleză despre taxele de carantină. În spatele funcționarului se zărea o masă simplă de examinare din inox, rece și goală, iar lângă ea, pe o masă metalică, un calculator cu monitor cu tub, stins, părea o piesă de muzeu inutilă în mijlocul haosului generat de un atac cibernetic.

Medicul de serviciu, un bărbat între două vârste cu halat alb tras peste o cămașă civilă, nu se uita la profesor. Își muta privirea obosită de la ecranul complet negru al sistemului informatic prăbușit la mormanul de hârtii de pe masă. Cu o mână frământa absent un șir de mătănii (misbaha) din lemn de abanos, iar cu cealaltă bătu de două ori în sticlă, indicând fanta îngustă de la baza geamului. Fără să ridice ochii, rosti pe un ton mecanic, acoperit parțial de zgomotul mulțimii din spate:

— Papers, please!

Simoon îi întinse dosarul pe care îl avea strâns sub braț, în vreme ce se apleca pentru a-și explica situația funcționarului grizonat, cu cearcăne adânci și fața lucind de transpirație. Încercă un zâmbet amabil, dar nu reuși.

— Domnule, am nevoie doar să mă asigur că actele pisicii mele sunt în regulă.

— Când e plecarea? întrebă funcționarul, în vreme ce frunzărea hârtiile primite.

— Încă nu știm sigur, dar vrem să fim pregătiți.

— Domnule... Gale, veniți vă rog cu 4-5 ore înainte de zbor, nu acum.

— Doar voiam să verific...

— Dumneavoastră nu vedeți tot haosul ăsta? A fost un atac. Sistemul e mort, domnule, îl întrerupse funcționarul. Serverele Ministerului Agriculturii și ale Vămilor au fost criptate în urma atacului de azi-noapte. Nu se poate verifica nimic în baza de date internațională. Nimic nu intră, nimic nu există în calculator acum.

— Dar trebuie să existe o procedură manuală! insistă Simoon.

— Nu se poate! Dumneavoastră aveți nevoie de certificatul internațional de sănătate necesar pentru îmbarcare. Acesta este valabil 72 de ore de la emitere. Plecați în 72 de ore?

Profesorul luă dosarul cu acte din mâna funcționarului, spuse un „mulțumesc” mecanic și se îndepărtă dezamăgit.

Prin fața ochilor lui se derula coșmarul de la venire, cu strănutul lui Remi, carantina și tot ce a urmat după. Avea senzația că se află într-o roată de hamster și nu mai poate ieși.

***

În timp ce profesorul era la aeroport, Anemo și Remi, rămași în apartament, erau în apel video cu Casa Vânturilor. Apelul a venit pe neașteptate. Era sâmbătă și se așteptau ca moțata de Fleur să dorească să doarmă mai mult, dar ea era prezentă în casa lui Anemo.

— N-ai somn, Moțato? întrebă Anemo, încercând să pară bine dispus.

— Bună dimineața, lume! Cum sunteți voi acolo în Egipt? Să știți că eu nu aș fi sunat...

— La voi e șapte dimineața, Fleur! spuse Remi. Chiar atât de dor îți e de noi?

La auzul întrebării, Fleur făcu o mutrișoară poznașă.

— Mie nu îmi e, dar blănoșii abia așteaptă să vă întoarceți. Nu-i așa, Mistral?

În fața ecranului de la Dublin erau strânși ca pentru fotografie toți trei blănoșii. Pe primul rând, Eol cu bobul lui de cafea, pe al doilea rând, Mistral și Sirocco, iar pe ultimul rând, cea mai mare, Fleur.

Remi îi trecu pe toți în revistă.

— Bună, băieți! Încă nu am scăpat de blană, tot de-a voastră sunt. Până la urmă nu a fost niciodată vina ta, Mistral, nici vina lui Sirocco. Nu a fost nici măcar vina mea că am ajuns să mă transform în pisică. Așa a fost să fie, doar eu puteam face asta și zgarda îmi era destinată.

— Cum așa, ma belle? întrebă Mistral, dându-și capul pe spate cu o eleganță studiată. C'est incroyable! Nu-mi vine să cred că totul a fost un plan al destinului. De ce a fost nevoie să devii pisică?

Sirocco, puiul roșcat, se împinse printre lăbuțele din față ale motanului negru ca să se vadă mai bine pe ecran și își mișcă coada cu entuziasm.

— Hei, piciule! Mai încet cu codița, că mă faci să strănut. Bise ne povestea ceva interesant, potolește-te.

— Iartă-mă, Mistral! Tu știi că eu vreau să învăț tot mai multe pe zi ce trece. Și... și încă îmi e dor și mie de domnișoara Remi-Bise.

— Aici am mai căpătat un nume, băieți. Mi se spune El-Beyda.

— Asta înseamnă Cea Albă în limba lor, interveni pentru prima dată Eol. Se știe că pisicile albe au puterea de a alunga spiritele rele, de a purifica, de a vindeca...

— Așa este, Eol. Misiunea mea aici este să vindec un băiat al cărui spirit nu vrea să se întoarcă în trup. E o poveste mai lungă.

— Do-domnișoara Remi, ai găsit un spirit de-ăla care locuiește... Sirocco se opri încurcat, fiindcă uitase detaliile poveștii și apelă la șoricel. Unde locuiește spiritul ăla al lui Aladin, Eol?

— În lampă, piciule, dar Remi ne spune cu totul altceva. Las' că îți explic eu mai târziu, spuse Eol, depunând bobul de cafea pe mocheta gri din living. Spune-ne, Remi!

— Trăiesc cu adevărat aventura vieții mele! continuă pisica albă. Am fost în Egiptul antic de acum trei mii de ani și, ce să vezi, Mistral... acolo am întâlnit un motan negru, exact așa ca tine, Mehyt. Acest motan spune că o slujește pe Bastet, dar e la fel de (Remi ar fi spus snob, sau ar fi spus sictirit, doar că nu voia să îl supere pe blănosul cel negru) special ca tine.

Atât mai apucă să spună Remi și conexiunea se întrerupse brusc, iar apoi, în câteva secunde, căzu și curentul electric.

— Atât? Ce-a fost asta, Anemo? Ce se întâmplă?