Labirint prin oglinda timpului capitolul 13

 

Capitolul 13 Freeze 

Pe ecranul telefonului lăsat de Remi în casa lui Anemo imaginea pisicii albe îngheță dintr-o dată. Fleur și blănoșii așteptară în liniște exact cine secunde, în speranța că legătura nu s-a întrerupt de tot, după care începură să se foiască, să întrebe, să vorbească toți fără a asculta cu adevărat niciunul dintre ei.

— Ce e asta, ma belle? Remi? începu Mistral, urmat imediat de Eol.

— S-a întrerupt conexiunea! zise Sirocco.

— De ce nu se mișcă? Eol, crezi că a pățit ceva domnișoara Remi? întrebă Fleur.

— Oare ar trebui să sunăm din nou?

Fata luă telefonul în mână, închise apelul înghețat și sună din nou, dar... nimic.

Era doar șapte dimineața, șapte și câteva minute. Nu apucaseră să schimbe decât câteva cuvinte cu cei din Cairo și întreruperea apelului transformase cumva atmosfera caldă de relaxare a unei sâmbete petrecute în tihnă într-una diametral opusă. Ropotul ploii de afară și vâjâitul vântului nu făceau altceva decât să adâncească starea de neliniște care puse stăpânire pe ei toți.

— Mai sună o dată, Fleur! spuse Eol. Dacă merge, merge, iar dacă nu, așteptăm să ne sune ei. Hai că... nu cred să fie ceva grav, o simplă cădere de rețea.

Fleur sună din nou, dar pe numărul de telefon al lui Anemo de data aceasta, apel audio.

— Ce ciudat! Priviți aici, se pare că nu avem semnal. O fi de la furtună?

— Ha-haideți să ne uităm la un film, la desene, la orice... Nu mai pot să aud ce e afară! propuse Mistral, nefiresc de agitat pentru un motan elegant care ține la etichetă. Tună sau mi s-a părut?

— În perioada asta a anului? Ploaie de vară? Nu-mi miroase a bine, bombăni Eol, ridicându-și bobul de cafea de pe mocheta cea pufoasă.

Fleur luă telecomanda, gata să caute un film de desene animate, dar... surpriză. Căzuse și curentul electric.

— Mi se face frică, șopti ea, și blănoșii o îngânară pe rând:

— Și mie!

— Și mie!

— Și mie, ma chérie! Crezi că motanul ăla de acum trei mii de ani... Mehyt, eram eu, în altă viață?

Ceilalți îl priviră pe Mistral, dar doar Eol gândea cu voce tare:

— Cum adică a călătorit în timp? Există o asemenea tehnologie? Există o mașină a timpului în realitate, nu în literatura de anticipație? Cum de eu, tocmai eu care citesc enorm și mă informez constant, nu am aflat până acum de o asemenea tehnologie?

Un tunet explodă, parcă, undeva foarte aproape și îi făcu pe cei patru să se strângă mai aproape unul de altul.

— Fleur, trage-mă de coadă sau de urechi! Vreau să mă trezesc! Nu-mi plac filmele de „goază” și... și nici visele de „goază” nu-mi plac! miorlăi Sirocco. Sunt super-duper „înglozit”.

Mistral, cu o labă ocrotitoare, îl trase mai aproape de el pe puiul roșcat și nici măcar nu se mai obosi să îi corecteze pronunția. Cu toții erau „îngloziţi”.

— Ba am găsit! își corectă Eol propria afirmație, ridicându-și brusc degetul arătător al lăbuței drepte, în timp ce mustățile îi tremurau de indignare. Am găsit în cărți, cum să nu găsesc? Dar era literatură de anticipație, domnilor! Wells, Asimov, Philip K. Dick! Am crezut că sunt doar fanteziile unor minți sclipitoare care voiau să distreze publicul! Cum am putut fi atât de naiv? Toți acei scriitori nu inventau nimic... ei doar descărcau în pagini frânturi dintr-o realitate pe care noi, oamenii de știință — bine, și șoarecii de bibliotecă — au catalogat-o trufaș drept ficțiune!

Fleur îl privea cu ochii mari, strângând în continuare telecomanda inutilă în mână. În ciuda întunericului și a tunetelor care făceau geamurile să vibreze, logica micului rozător aducea o ciudată rază de speranță.

— Adică, Eol... vrei să spui că mașina timpului nu e din fier și șuruburi? întrebă ea cu o voce scăzută.

— Nu știu din ce este făcută, Fleur, dar Remi abia a apucat să ne spună că a fost în Egiptul de acum trei mii de ani! A zis că e aventura vieții ei și bum! Totul a înghețat! Nu știm ce face ea acolo, nu știm de ce a fost trimisă în trecut și nici cine este acel motan Mehyt despre care vorbea. Acum, faptul că ecranul s-a stins exact când a pronunțat acel nume nu are cum să fie o coincidență!

Mistral își mări pupilele de chihlimbar în întuneric, mișcându-și agitat urechile la auzul numelui antic. O sensação stranie, ca un curent electric rece, îi trecu prin blana neagră.

Sirocco scoase un suspin lung, îngropându-și nasul roșcat în gâtul lui Mistral. Deși totul suna extrem de complicat pentru un pui, un singur lucru îi era clar: dincolo de paginile cărților, undeva în Egipt, Remi-Bise avea nevoie de ajutor, iar ei rămăseseră aproape în întuneric, speriați de furtună, privind un ecran mort.

Un alt tunet, mai lung și mai greu, zgudui pereții Casei Vânturilor. Ploaia izbea geamurile furioasă de parcă ar fi vrut să intre peste ei ca o entitate răzbunătoare, ca acelea despre care se spune că ieşeau din Peștera Pisicilor.

— Și acum ce facem? șopti Fleur, strângându-și picioarele la piept în mijlocul sufrageriei cufundate în penumbră. Din moment ce nu avem cum să plecăm nicăieri, o fetiță de șapte ani și trei blănoși... cum mai aflăm ce i se întâmplă lui Remi dacă nu mai putem comunica cu Cairo?

Eol își strânse bobul de cafea sub braț ca pe un talisman al cunoașterii și privi hotărât spre rafturile uriașe ale bibliotecii lui Anemo, care acum se pierdeau în umbră.

— Nu facem nimic, Fleur, citim și așteptăm condiții prielnice. Hai să nu fim fatalişti!

— Fa-fatalist e ceva grav? întrebă Sirocco cu naivitatea lui caracteristică. E un familist care ţine cu taţii?

***

Capitolul 14. Haos

Profesorul Simoon, sleit de puteri, abia se târa spre ieșirea din aeroport. Era un adevărat calvar să treci printr-o mare de oameni. Ieșirea din Terminalul 1 l-a izbit ca o palmă de air fierbinte. Afară, sub soarele puternic al dimineții, mii de turiști blocați își învârteau valizele uriașe, strigând unii la alții, în timp ce ghizii agitau disperați pancarte colorate în aer. Oamenii își scuturau telefoanele sau le ridicau spre cer, crezând că prind semnal, dar ecranele rămâneau mute.

Găsi un taxi alb-negru relativ ușor în toată mulțimea aceea dezorientată.

Șoferul, un bărbat tânăr, la douăzeci și ceva de ani, porni imediat radioul, dar din difuzoare nu se auzea decât un fâșâit puternic, de parcă aparatul ar fi înghițit nisip.

— Niciun post nu emite, spuse el pe un ton egal, nici alarmat, nici plictisit, într-o engleză britanică surprinzător de curată. Numele meu e Omar. Unde mergem?

— În Zamalek, răspunse profesorul, strada Shagaret El Dorr.

Mașina demară cu un scrâșnet de roți, ieșind pe bulevardul Salah Salem. Acolo, profesorul rămase cu gura căscată. Metropola o luase razna!

În labirintul nesfârșit de clădiri de culoarea nisipului saharian, turnuri și minarete ca niște creioane uriașe de piatră, aerul dens amestecat cu praf deșertic și căldura atât de specifică locului dădeau senzația unui miraj generat de caniculă sau de febră, o adevărată Fata Morgana.

Însă la sol, totul era blocat. Semafoarele stinse nu indicau nimic, iar intersecțiile păreau niște jocuri de puzzle uriașe. Mașini colorate, încurcate unele în altele; șoferi coborâți din mașinile lor schimbau informații... și zvonuri. Unii se certau, alții se rugau unui Dumnezeu pedepsitor, promițând o viață mai cumpătată...

— Probabil vom sta aici mult și bine, spuse Omar. Priviți și dumneavoastră... nu există benzi de circulație, ci o îmbulzeală de mașini.

Exact paralel cu ei, pe partea profesorului, într-un alt taxi, o femeie blondă, turistă probabil, încerca să își liniștească copilașul de vreo 10-11 luni care plângea încontinuu. Avea fețișoara roșie și scăldată în lacrimi.

Un polițist de trafic fluiera neputincios, dar fluierul lui era acoperit de claxoane. Claxoane scurte care făceau „bip-bip!”, claxoane lungi care urlau ca niște sirene...

Printre capotele mașinilor, un vânzător ambulant făcea slalom pe o bicicletă veche, ducând pe cap o scândură uriașă, lungă de doi metri, plină cu pâini rotunde și calde, numite aish. Cineva dintr-o mașină de culoare incertă făcu semn vânzătorului. Voia să cumpere pâine și, ca și cum ceilalți șoferi s-ar fi molipsit de foame, au început tot mai mulți să facă semne, din ce în ce mai agitate, mai disperate. Lumea își întorsese pe dos buzunarele în căutare de monede.

— Nu vă e foame? întrebă Omar. Să cumpărăm și noi pâine...

— Nu am numerar la mine... deloc, răspunse Simoon încurcat. Nu te speria de plată, îți plătesc cursa la destinație.

Șoferul ieși pe jumătate din mașină, strigând spre vânzătorul ambulant:

— Ya Captain! Hena, ya rayes!

În momentul în care vânzătorul îl văzu, îi zâmbi larg, dezvăluind o dantură perfectă, seducătoare, iar Omar ridică două degete, indicând că vrea două pâini.

— Nu vă faceți griji, profesore, cu mine nu muriți de foame!

Simoon era cu adevărat surprins. Abia căldura pâinii aflate deja în mâna lui îl trezi la realitate și îl făcu să îl întrebe pe tânărul cu sufletul ca pâinea lui Dumnezeu:

— Ne cunoaștem? Ne-am mai întâlnit?

Tânărul mușcă cu poftă din propria pâine și dădu afirmativ din cap:

— Începem să ne mișcăm... Vă știu, am fost împreună cu un grup de studenți în același sit arheologic cu dumneavoastră. Sunteți un soi de star pentru noi.

Pe marginile bulevardului, panourile publicitare gigantice, digitale, erau acum doar niște ferestre spre întuneric.

Taxiul urcă pe rampa de la Podul „6 Octombrie”, autostrada suspendată din beton care taie orașul pe deasupra acoperișurilor. De acolo de sus, orașul arăta chiar mai înfricoșător. Un furnicar căruia cineva i-a distrus feromonii...

Mașinile înaintau greu, ca o coadă de melci, dar cel puțin se mișcau... bară la bară. Câteva mașini rămase fără combustibil chiar în mijlocul drumului făceau înaintarea și mai anevoioasă.

Un autobuz blocat avea toate ferestrele deschise. Pasagerii își făceau vânt cu ziare, evantaie, dosare, pălării. Cineva ridicase la geam un cățel mic care lătra confuz, având ceva de împărțit cu un grup de motocicliști care încercau să își croiască drum milimetric printre oglinzile retrovizoare.