Labirint prin Oglinda timpului

 Capitolul 4: Demn de încredere

Dacă Anemo Gale ar fi fost întrebat vreodată cum arată secția de poliție ideală pentru deznodământul unui roman de-al său, cu siguranță nu ar fi descris clădirea în care se afla acum. Secția din Zamalek mirosea strident a dezinfectant ieftin, a tutun de proastă calitate și a ceai negru mult prea îndulcit. Pe sub tavan, un ventilator uriaș, cu palele strâmbe, se învârtea scoțând un scârțâit ritmic, ca un pendul obosit care măsura inutil timpul.

În spatele unui birou masiv din lemn scorojit, un căpitan de poliție masiv, cu o mustață neagră, deasă, și ochelari cu rame groase, sorbea tacticos dintr-un pahar mic de sticlă. Îi măsură pe cei doi Gale cu o privire în care se citea plictiseala.

— Deci, domnilor... zise polițistul într-o engleză cu un accent arab pronunțat, în timp ce își potrivea o foaie goală în față. Să recapitulăm. Susțineți că astă-noapte, din apartamentul dumneavoastră, a dispărut... o pisică. O pisică albă.

— Nu o simplă pisică, domnule căpitan! interveni Anemo, plimbându-și greutatea de pe un picior pe altul.

Adormise îmbrăcat, era ciufulit, iar lipsa lui clasică de „împământare” îl făcea să dea din mâini de parcă ar fi dirijat o orchestră invizibilă.

— Este vorba despre Bise! O Angora Turcească de o valoare inestimabilă! A dispărut de pe balcon. Cineva... cineva trebuie să o fi luat! Sau poate a fost răpită! Înțelegeți? Este o... deturnare misterioasă!

Profesorul Simoon lăsă un oftat lung, simțind cum îi crește tensiunea. Îl împinse pe Anemo subtil la o parte și trânti pe biroul polițistului un dosar din plastic, plin de hârtii.

— Căpitanule, fiul meu este scriitor și tinde să fie... dramatic, spuse Profesorul cu logica lui de fier, bătând cu degetul în acte. Dar aici aveți pașaportul european al animalului, dovada microcipării din Dublin și avizul sanitar de la Terminalul 3 din Cairo, semnat aseară. A petrecut paisprezece zile în carantină, domnule! Paisprezece zile pentru un strănut! Este înregistrată oficial pe numele lui Anemo Gale. Trebuie să declanșați o căutare în zonă!

Polițistul lăsă paharul de ceai jos cu un zgomot sec. Privi dosarul, apoi se uită lung la Anemo.

— Domnule Gale, Cairo are peste douăzeci de milioane de oameni și probabil tot atâtea pisici pe străzi. Dacă aș trimite oamenii mei să caute fiecare pisică albă care sare de pe un balcon din Zamalek, ar declanșa un nou război mondial. Nu înțelegeți? Eu zic să postați câteva afișe, să scrieți pe grupuri, să promiteți o recompensă...

— Dar ea nu e o pisică de stradă! strigă Anemo, simțind că își pierde cumpătul. Ea are o personalitate!... Dacă ați ști cine este ea cu adevărat... adăugă Anemo mai mult pentru sine.

Profesorul îl călcă puternic pe picior, aruncându-i o privire ucigătoare. *„Taci, idiotule, vrei să ne închidă la balamuc?”* părea să îi spună tatăl său.

Căpitanul de poliție își scoase ochelarii și îi așeză încet pe masă.

— Noi facem tot ce putem, în limita posibilităților. Sper că aveți poze cu pisica dumneavoastră...

*

Soarele dimineții tăia pâcla de praf a Cairo-ului ca un cuțit încins, transformând curgerea leneșă a Nilului într-o oglindă de plumb topit. Pentru Anemo și Profesorul Simoon, aerul din cartierul Zamalek nu aducea nicio ușurare. Ieșiseră din secția de poliție cu hainele lipite de spate și cu o foaie de hârtie dictando, mâzgălită în arabă, care nu valora nici cât combustibilul taxiului alb-negru ce îi adusese înapoi. Ofițerul egiptean le zâmbise politicos, fumase două țigări în fața lor și le promisese un „Inșallah” plin de compasiune. O pisică de Angora dispărută de pe un balcon nu trecea de triajul unei metropole cu douăzeci de milioane de suflete.

— Suntem pe cont propriu, tată, șopti Anemo, prăbușindu-se pe un scaun de fier la o masă umbrită de sub ficusul gigantic de pe strada Shagaret El Dorr.

Profesorul Simoon nu răspunse. Își scoase ochelarii, ștergându-și fruntea cu o batistă de bumbac. Pe masa de lemn dintre ei, un chelner îmbrăcat în vestă neagră lăsă două pahare mici cu ceai de mentă fierbinte și o sticlă de apă condensată. În Cairo, viața curgea cu un zumzet permanent de claxoane și motoare turate pe Podul 6 Octombrie, un zgomot de fundal care acum le accentua deznădejdea. Remi era undeva acolo, în hățișul de clădiri de culoarea nisipului, blocată în trupul lui Bise, purtând la gât o relicvă care îi refuzase transformarea umană pentru doar douăzeci de secunde.

— Ce mică e lumea! Spune și tu, draga mea, dacă acesta nu e chiar duo-ul nostru preferat.

O voce cunoscută, cu accent irlandez, îi făcu pe amândoi, tată și fiu, să tresară.

La doi pași de ei se aflau Daniel Frost, alias Trenci, și soția lui, Margo. Ei abandonaseră hainele grele în favoarea unor ținute lejere, de tip safari, adaptate perfect pentru o investigație sub dogoarea deșertului din Cairo. Totuși, chiar și în haine de vacanță, cei doi arătau ca doi exploratori desprinși dintr-un film clasic de aventuri, gata să decodeze un mister colonial.

Trenci, deși își lăsase faimosul trenci acasă, păstrase obiceiurile. Purta acum o jachetă safari clasică, dintr-un bumbac plin, de culoare khaki-nisipiu, plină de buzunare aplicate în care probabil își îndesa carnetul de note. Avea mânecile suflecate neglijent până la coate, lăsând la vedere o cămașă din in topit, de culoare bej, deschisă larg la gât din cauza zăpușelii. Pantalonii lui cargo, de culoare ocru-măsliniu, îi veneau neobișnuit de lejeri, iar în picioare avea ghete de piele întoarsă, acoperite deja de un strat fin de praf egiptean. Pe cap avea o pălărie safari cu boruri medii... Îi lipsea doar un trabuc stins ca tabloul să fie complet.

Margo optase pentru o eleganță mult mai calculată, de o utilitate șic. Purta o salopetă dintr-o singură piesă, din in pur de culoarea untului, strânsă în talie cu o curea lată din piele maro-roșcat și o cataramă din bronz antichizat. Cămașa salopetei, cu gulerul ridicat discret pentru a o proteja de soare, îi conferea un aer de cercetătoare din romanele interbelice. Pentru a înfrunta arșița din Cairo, Margo își adăpostise chipul sub o pălărie uriașă din paie împletite, cu boruri largi care îi lăsau doar zâmbetul la vedere. La gât își legase o eșarfă mică din mătase de un verde-smarald aprins — singurul strop de culoare ce amintea de Irlanda.

— Detectivul Frost? gâfâi Profesorul, îndreptându-și instinctiv spatele. Ce coincidență! Credeam că v-ați întors acasă.

În ochii profesorului tocmai se aprinsese o licărire de speranță. Poate că providența le scosese în cale acest om băgăcios...

— Luați loc lângă noi! spuse el și se ridică imediat pentru a oferi un scaun lui Margo, care se așeză cu un „mulțumesc” abia auzibil.

— O, în niciun caz nu ne ajungeau doar câteva zile de vacanță! Vedeți dumneavoastră, din cauza mea, nu am fost plecați în ultimii doi ani. Soția a făcut toate rezervările... tot. Rămânem până în decembrie. Zece decembrie... nu, draga mea?

Anemo își drese vocea; nu știa dacă ceea ce auzea din gura lui Trenci era o veste bună sau nu.

— Ați programat o vacanță pe cinste, înțeleg.

— Așa e, dar trebuie să recunosc, îmi lipsește aerul de acasă. Mai ales seara, vouă nu?

— Aveți perfectă dreptate, aerul... dacă ar putea fi îmbuteliat, încapsulat cumva...

Profesorul Simoon interveni în discuție mai hotărât decât fiul său, pregătit să dezvăluie marele lor secret.

— Domnule Frost, noi suntem într-un mare necaz. Vă amintiți pisica noastră albă? A dispărut.

Frost, care tocmai își scosese ochelarii și folosea o batistă mare pentru a-și tampona fața, rămase cu mâna suspendată în aer.

— A dispărut? Pisica aceea superbă? Pisica pe care Remi Storm a lăsat-o în grija dumneavoastră... Nu pot să cred!

Anemo își drese din nou vocea, de parcă aerul din Cairo îi bloca cuvintele în gât.

— Aici... e ceva mult mai greu de crezut la mijloc. Vedeți dumneavoastră, pisica nu este a lui Remi... ea este Remi!

Trenci băgă batista înapoi în buzunar și dădu pe gât tot ceaiul de mentă, așa fierbinte, după care, fiindcă nimeni nu mai zicea nimic, se ridică în picioare și adăugă revoltat:

—Nu , asta nu se poate ! Eu am , am anchetat personal și domnul scriitor aici de față m-a asigurat...mi-a arătat e-mailuri...

—Șș, profesorul puse o mână pe brațul inspectorului. Asta e strict secret și numai în dumneavoastră avem încredere ! 

Gâdilat în orgoliu ,trenci se așeză din nou pe scaun , era până la urmă o persoană competentă, demnă de toată încrederea.