CAPITOLUL 1: ORAȘUL CARE NU DOARME NICIODATĂ
Profesorul Simoon și Anemo dormeau adânc, căzuseră ca secerați, fiul pe canapea și tatăl pe fotoliu. Sforăitul lor, un cor în canon, nici foarte mărunt, nici foarte zgomotos, în mod normal nu ar fi deranjat-o pe Remi, dar acum, încă în corpul ei de pisică de Angora, nu putea pune geană pe geană.
Aerul din vechiul apartament din Cairo era încă fierbinte și greu, înțesat de arome de ceai, de mirodenii și de miros de asfalt, de combustibil și de praf. Zidurile groase se hrăniseră toată ziua cu dogoarea soarelui, iar acum expirau acea zăpușeală greu de suportat, mai ales pentru niște oameni care trăiseră toată viața pe o insulă de smarald, unde canicula nu fusese niciodată o problemă. Iar pentru o pisică de Angora, în blana ei lungă și pufoasă, era un adevărat coșmar.
Remi se mută pe podeaua de mozaic, sperând că piatra e mai rece, dar somnul nu venea, iar prin fereastra deschisă, orașul care nu doarme niciodată o atrăgea ca un magnet.
Se auzeau claxoane care păreau că își vorbesc într-un limbaj al lor, muzică arabă, râsete, voci și câteva pisici punând lumea la cale. Un copil vorbea în arabă, o limbă pe care Remi-Bise descoperi cu uimire că o înțelege. Nu o studiase niciodată, era pentru prima oară în această țară, dar realiza că zgarda de la gâtul ei avea proprietăți multiple, iar magia care o ținea captivă în corpul de pisică îi oferea acum și un fel de superputere.
Se ridică de pe podea fără a scoate un sunet și ieși ca o regină prin ușa larg deschisă a balconului. De pe balustrada înaltă până pe trotuar fu doar un salt ușor, executat cu o grație de balerină.
Pisicile pe care le auzise și copilul, un băiat de zece-unsprezece ani, se aflau chiar sub balconul de pe care Remi tocmai sărise. Erau șapte pisici mari. Nu păreau a fi vagaboande; blana lor strălucea și părea îngrijită. Una era roșcată, aducându-i aminte imediat lui Bise de Sirocco. Mai erau două negre – una complet întunecată, a doua cu o pată albă pe urechea stângă –, două gemene gri-tigrate, una cu blana lungă, mițoasă și aproape albastră, iar ultima avea toate culorile celorlalte amestecate fără o ordine anume. Băiatul stătea turcește, înconjurat de pisici, iar după prima privire aruncată spre grup, Remi realiză imediat că el chiar vorbea cu ele și le înțelegea. Inima ei tresări și începu să bată cu putere, dar păși cu curaj spre grup și salută respectuos:
— Bună seara!
Toate privirile grupului se îndreptară acum spre pisica albă. Băiatul rămase cu gura căscată. Se uită la cer, apoi la Remi-Bise și, împreunându-și mâinile, spuse:
— Shukran lil-alihah! (Mulțumesc zeilor ) iar restul pisicilor repetară dupa el
— Shukran... lil-alihah...
Motanul roșcat, cele două pisici negre, gemenele gri și cea cu blana amestecată își plecară capetele în fața ei, ca și cum Remi-Bise ar fi fost o zeitate coborâtă direct de pe altarele vechi ale Egiptului. Singura care făcu un pas înainte , pisica mițoasă, cu blana de un albastru spălăcit răspunse exact salutului pisicii albe :
—Bună noapte și ție străino ! Cerurile te-au indreptat spre noi, spre acest copil,exact când este nevoie de tine ?
—De mine ? se miră Remi.
—De tine Cea Albă. Fratele acestui copil este pe patul de moarte și mână de om nu-l poate face bine .Doar tu ...
Remi era tot mai nedumerită privind "soborul "pisicesc și copilul care avea superputerea lui Fleur, de acasă.
—Dar, dar eu nici măcar nu sunt o pisică adevărată, eu ,eu ...
—Ai zgarda ! spuse pisica albastră. Crezi că zgarda se află la tine din întâmplare ?
—Ă , da . Dacă nu eram atât de necugetată să-mi pun chestia asta la gât, eram și acum o femeie absolut normală.
—Nu erai, crede-mă Cea Albă, normală nu se aplică Înălțimii tale .
Băiatul se ridică din cercul pisicilor și apropiindu-se de Bise îngenunche în fața ei.
—Eu am strecurat zgarda în rucsacul profesorului, am crezut că te-am pierdut și ar redevenit femeie Cea Albă. Acum două săptămâni te-am așteptat la aeroport...dar nu erai. Mulțumesc zeilor că ești aici și că ne-ai găsit. Vii ?
Comentarii
Trimiteți un comentariu