Capitolul 19
O ploaie de vară tocmai spălase Ether Drive și zgomotul de fundal al autostrăzii era acum îmbogățit cu un ciripit vesel care venea parcă de peste tot. Prin fereastra deschisă a livingului din Casa Vânturilor, aerul ozonat părea că este terapia perfectă pentru revenirea în simțiri a pisicii albe.
Din bucătărie se auzeau voci bărbătești destul de asemănătoare ca timbru, dar, lângă fotoliul recliner, în fața lui Remi, pe mocheta cea groasă și pufoasă, blănoșii casei formaseră un semicerc, dacă vă puteți imagina un semicerc format dintr-un motan negru, un pisoi roșcat și un șoricel așezat strategic în spatele unei perechi de ochelari de-a lui Anemo.
— Te... te-ai trezit, domnișoară Remi! Te simți mai bine? întrebă Sirocco imediat ce văzu că pisica albă deschise ochii.
Remi îi măsură pe cei trei din priviri și se opri asupra lui Eol, care tremura abia perceptibil.
— Eol? Sunt tot eu, de ce tremuri și... ce faci în spatele ochelarilor?
Șoricelul își trecu o lăbuță peste frunte și, cu un glas care se voia vitejesc, îi răspunse:
— Nu se știe niciodată ce fel de instincte pisicești se pot trezi în tine, Remi. Mai bine să fiu precaut...
— Serios? Nu erai tu agentul 003,5 la dispoziția mea? miorlăi Remi, iar ironia ei fină îi făcu pe toți blănoșii să răsufle ușurați.
— Ne soyez pas des enfants! Nu fiți copii! interveni Mistral pe un ton leneș și aristocratic, mișcându-și elegant coada neagră. Nu se trezesc peste noapte astfel de instincte barbare într-o scriitoare de succes, mon cher Eol.
Eol ieși încet de după lentilele mari ale ochelarilor lui Anemo, scuturându-și mustățile mândru că a fost numit din nou „agent”. În acest timp, dinspre bucătărie, vocile lui Anemo și a profesorului Simoon continuau să curgă calde, atât de asemănătoare ca timbru încât, dacă nu ai fi fost atent, ai fi zis că este un singur bărbat care vorbește cu ecoul său. Profesorul venise direct de la aeroport în timp ce ea dormea. Remi-Bise își coborî lăbuțele albe pe mocheta pufoasă. Terapia cu aer ozonat care intra prin fereastră își făcuse efectul; nu mai era amețită, dar un alt lucru o presa acum.
— Ascultați-mă bine, le șopti ea blănoșilor, păstrând vocea joasă ca să nu fie auzită din bucătărie. Până ies bărbații de acolo cu cafeaua, trebuie să îmi salvez pielea în fața editurii. Arbaletă a trimis mesaje disperate. Dacă nu îi răspund, e capabil să mă caute cu Interpolul.
— Și cum îi scrii dacă nu ai degete, domnișoară Remi?
— E, pentru asta îl am pe Eol, nu? Nu tot el m-a descurcat și până acum?
— Sunt la dispoziția ta, Remi!
— Perfect! Trebuie să îi trimit un e-mail în care să îl mint că sunt deja în Egipt, la Cairo, într-o documentare secretă unde nu am semnal la telefon. Îi cer trei luni de răgaz, până la Echinocțiu!
Mistral o privi cu o admirație profundă:
— Magnifique, Remi. Dar dacă vrea să publice ceva acum, în vară? Editorii sunt oameni fără răbdare.
— Pentru asta, am o comoară ascunsă în blogul meu personal pe care, nu-i așa, îl pot accesa de oriunde în lumea asta, de pe orice dispozitiv, atâta vreme cât îmi cunosc parola și am acces la adresa mea de e-mail. Să nu uităm că mai există și telefonul meu pe care, acum, că Anemo îmi știe secretul, nu mai trebuie să îl accesez pe ascuns.
— Ești genială, ma belle! Dar ar fi prea multă alergătură pe tastatură pentru agentul 003,5. Nu e mai bine să profităm de dexteritatea lui Anemo? E scriitor de cursă lungă, până la urmă, și știe cum să îl aburească pe Arbaletă... veni cu ideea Mistral și, văzând-o cu coada ochiului pe Fleur oprită în pragul ușii, adăugă: A luat lecții de la o anumită moțată de șapte ani.
Fleur începu să râdă și veni înspre ei sărind de pe un picior pe altul.
— Cum spune Sirocco? Învăț tot mai multe pe zi ce trece!
Profesorul Simoon, secondat de fiul său, apărură și ei pentru a lua parte la consiliul, acum lărgit, al Casei Vânturilor.
*
Degetele lui Anemo erau pregătite să zboare ca vântul pe tastatura laptopului.
— Deci? Ce să îi scriu lui Archibald? întrebă el cuprinzând într-o privire tot „consiliul”.
— Să mă gândesc, să mă gândesc... scrie așa: „Dragă Archibald, sunt deja la Cairo. Am plecat în mare grabă, pe urmele unei documentări de urgență pentru următorul meu roman – Remi Storm nu stă niciodată pe loc! Este ceva absolut grozav, o poveste mistică ce va lăsa pe toată lumea cu gura căscată. Am nevoie de trei luni de liniște totală, până la sfârșitul lui septembrie, în jurul Echinocțiului. Nu mă căutați pe telefon, semnalul în siturile arheologice și în deșert este catastrofal, așa că vom comunica doar prin e-mail, când prind Wi-Fi la hotel.”
Anemo rânji, trimițându-i o privire complice peste ecran:
— Genial! Dar știi cum sunt editurile, vor profit rapid în plină vară. Dacă zice că vrea să publice ceva acum?
Remi-Bise scutură din cap, cu o mutră plină de siguranță:
— Adaugă următorul paragraf: „Ca să nu lăsăm cititorii să aștepte în această vară, vă pun la dispoziție versurile mele. În atașament găsiți manuscrisul cu suficient material. Am strâns suficiente versuri, vechi și noi, un volum întreg plin de suflet, gata de tipar. Asta vă va ține ocupați exact cele trei luni de care am eu nevoie.”
— Anemo, am un folder salvat chiar în e-mail, uite aici! Zici că am prevăzut că voi avea nevoie de un asemenea plan de rezervă. Trimite!
Anemo execută comanda cu precizie de chirurg literar. Atașamentul se încărcă cu un fâșâit electronic, iar scriitorul apăsă tasta Enter cu un gest teatral. Mesajul plecă spre Archibald Peter Stone, salvând cariera scriitoarei pentru următoarele 90 de zile... Exact timpul de care aveau nevoie pentru a pregăti marea călătorie spre Cairo.
Profesorul Simoon, care urmărise toată scena sorbind tacticos din cafea, pufni în râs. Vocea lui, atât de asemănătoare ca timbru cu cea a lui Anemo, umplu camera:
— Ei bine, domnișoară Remi, văd că sunteți o strategă desăvârșită. Acum că v-ați asigurat liniștea editorială, cred că este momentul să trecem la lucruri și mai serioase. Am înțeles că luni vei avea toate actele pisicii, dar trebuie să fim și noi pregătiți. În ce stare e pașaportul tău, Anemo?
— Este perfect valabil, tată, nu-ți face griji! Îl am chiar aici în sertar, reînnoit anul trecut, deci are destui ani în față, spuse Anemo, punând laptopul pe canapeaua de piele neagră și ridicându-se pentru a aduce documentul.
Profesorul Simoon îl luă, îi răsfoi paginile cu atenție și dădu aprobator din cap. Apoi, ridică privirea spre cei doi scriitori — cel uman și cea blănoasă — și își așeză ochelarii mai bine pe nas, adoptând acel ton riguros de cercetător:
— Bun. Valabilitatea e perfectă, ai mai mult de cele 6 luni obligatorii din momentul în care vom pune piciorul în Egipt. Dar, ca să nu avem surprize din cauza „plecării tale intempentive” în plină vară, trebuie să ne gândim exact la ce urmează. Te-ai uitat peste detalii?
— Păi... viză luăm direct de pe aeroportul din Cairo, nu? Am înțeles că e destul de simplu, costă vreo 30 de dolari, interveni Anemo, aruncându-i o privire lui Remi, care îl aproba dând lent din coada ei albă.
— Corect, dar uitați ce omiteți voi doi în entuziasmul vostru literar, zise profesorul Simoon, bătând ușor cu degetul în masă. E-mailul pe care tocmai i l-ai trimis lui Arbaletă spune că Remi Storm are nevoie de trei luni de liniște. Dacă Archibald îți cere convorbire video? Ce spun eu video... nici măcar audio nu poți să comunici cu el!
— Se descurcă ea, tată, doar e Remi Storm! Și nu ar strica să mergem și noi mai repede în Egipt. Să fim pregătiți pentru orice eventualitate.
— Mergem în Egipt, ura! strigă entuziasmat Sirocco, dar doar Anemo, care avea mâna pe zgarda pisicii albe, și Fleur i-au înțeles glasul. Și pe Mistral, care îi tăie avântul imediat.
— Noi nu mergem, puștiule! Noi rămânem acasă cu Fleur... Mistral uită instant de toată mândria lui de chat noir prea nobil ca să se încurce cu „moțate de astea alunecoase” și i se adresă fetiței cu cea mai dulce voce din lume: Vei veni să ai grijă de noi, nu-i așa? Altfel, zevzecul de Anemo ne duce la doamna mama... zeița Durga, care locuiește într-o expoziție de porțelanuri.
— Durga? Ați poreclit-o pe doamna Aura, Durga? Dar e o doamnă atât de simpatică!
Eol, care între timp prinse suficient curaj pentru a sări pe canapea exact lângă ecranul laptopului, își duse o lăbuță la ochi, parcă copleșit de rușine, și îl dojeni pe Mistral:
— Trebuia tu să ne dai de gol?
Doar profesorul Simoon, care tocmai auzise porecla soției sale din gura fetiței, găsi situația extrem de amuzantă și începu să râdă în hohote, chiar cu lacrimi, încercând să scoată ceva, totuși, inteligibil pe gură:
— Anemo, fiule, ha-ha-ha, hi... te rog să nu mă pârăști mamei tale că am râs! Hi-hi, nimic nu e mai potrivit pentru draga mea decât imaginea zeiței cu zece brațe, hi-hi, zece brațe făcând curățenie, cântând la pian, gătind și hrănindu-ți motanii! Hi, hi...
Ușa de la intrare se deschise brusc, fără nicio avertizare și atunci, chiar în acel moment, Zeița Durga de pe Ether Drive intră cu o cutie uriașă de pizza...de parcă ar fi fost invocată.
Comentarii
Trimiteți un comentariu