Capitolul 10

În toiul nopții, pe la ora două, liniștea se așezase deplin peste numărul 49 de pe Ether Drive. Jurnaliștii plecaseră, lăsând strada goală, iar dincolo de ferestre se ghiceau doar contururile caselor de pe The Drive, cufundate în somn. Însă în livingul Casei Vânturilor, echipajul nostru secret era în plină activitate arheologică. 

Răpirea rucsacului kaki fusese un succes, dar adevărata provocare abia acum începea. Din compartimentul ascuns al pânzei, printre replici de calcar, Mistral pescuise nu un artefact de aur, ci o batistă simplă din in alb, ușor îngălbenită, acoperită de însemnări mărute în cerneală sepia.

— Aliniați colțurile, băieți! Pânza asta din Egipt se strânge ca un pergament blestemat, ordonă Mistral, potrivindu-și mustățile de general. 

Munca de forță căzu pe umerii motanilor. Cu mișcări calculate, Mistral împinse cu lăbuța o replică grea a zeului Anubis pe colțul de sus, în timp ce micul Sirocco, mândru de misiunea lui, târî în dinți un scarabeu de piatră pentru a țintui marginea de jos. Bise își folosi grația regală pentru a plasa doi vulturi egipteni pe colțurile rămase, transformând covorul într-un veritabil sit arheologic.

Micul Eol nu cără greutăți — doar era un șoricel de bibliotecă, nu un hamal. El alergă agil pe marginile pânzei, potrivind pliurile cu lăbuțele lui minuscule, după care se urcă direct în mijlocul desenului, folosindu-și boticul ca pe o lupă.

— Priviți! Aceasta nu e o simplă schiță, șopti Eol, cu ochii măriți de fascinație. Profesorul Simoon a desenat o hartă astrologică perfectă direct pe in. A trasat o cruce mare cu cerneală sepia, care împarte cercul în patru. 

Bise se aplecă și mai aproape, recunoscând imediat simbolurile. 

— Uitați-vă în partea de sus, la Solstițiul de Vară, glăsui ea, simțind cum mărgeaua de la gât îi pulsează subtil sub blana albă. Profesorul a apăsat penița atât de tare acolo încât a străpuns inul. A desenat o leoaică agresivă cu un disc solar — este Sekhmet. Lângă ea scrie data de ieri: 21.06.2026. „Poarta de Foc. Intrarea”.

— Și jos? Întrebă Sirocco, învârtindu-se în jurul scarabeului. Ce e în partea de jos, Eol?

— Jos este Solstițiul de Iarnă, adică Bastet, zeița-pisică a nopții și a semilunii, citi șoricelul, mergând pe axa verticală care străpungea mijlocul hărții. Dar priviți axa orizontală! Aici, la Echinocțiul de Toamnă, profesorul a încercuit cu roșu data de 23 septembrie. A scris o notă pe margine: „Zgarda celor Două Ceruri cere echilibru perfect. Când ziua va fi egală cu noaptea, registrul de noapte — ochii de safir ai lui Bise — va rezona cu piesa geamănă din Cairo. Aceasta este singura fereastră pentru inversarea procesului.”

— Mon Dieu... deci trebuie să așteptăm toamna? Asta înseamnă trei luni de bobițe și de suportat oile lui Anemo? Se tângui Mistral.

— Nu avem de ales, băieți. Pagina de pe internet era coruptă, dar batista profesorului ne dă coordonatele exacte. Singura problemă este că avem nevoie de un ajutor uman ca să descifrăm restul hieroglifelor din centru, spuse Bise, privind spre cercul zimțat din mijlocul hărții care imita perfect zgarda ei.

Nici nu apucă să își termine gândul, că pe scări se auziră pași lenți. Anemo, chinuit de insomnie și complet buimac, cobora în living în pijamalele lui bleomarin cu oi. Când aprinse lampa mică de pe hol, rămase împietrit: în mijlocul sufrageriei, trei pisici și un șoricel stăteau în cerc, meditând deasupra unei batiste batute în colțuri cu statuete egiptene.

— Ok... ori am băut prea multă cafea cu sare roz, ori am intrat în propriul meu roman science-fiction, bolborosi scriitorul, frecându-și ochii.

Bise realiză că era momentul „acum ori niciodată”. Cu o mișcare fluidă, se desprinse din cerc, se apropie de picioarele lui goale și își arcuiește spatele pe glezna lui, mieunând prelung pentru a fi mângâiată. 

Anemo, instinctiv, se aplecă și îi trecu mâna peste blana lungă și imaculată de Angora. În acea secundă, Zgarda celor Două Ceruri se activă, deschizând canalul mistic de comunicații. În mintea lui Anemo explodară patru voci distincte, vorbind toate de-a valma, ca într-o redacție de știri în plină criză:

— „Nu ne strica alinierea geometrică, deșteptule, abia am fixat scarabeul!” (Bise)

— „Mon Dieu, are grijă unde calci, stilul tău neîndemânatic ne periclitează misiunea!” (Mistral)

— „Uite, a venit omul-Artur cu oile lui! Ne ajută să descifrăm arfefactul de pe cârpă?” (Sirocco)

— „Sincronizarea cere liniște! Notează datele de pe in, 23 septembrie!” (Eol, chițăind cerebral)

Anemo își mări ochii până la refuz. Vocile erau clare, ironice și veneau direct din direcția animalelor. Creierul lui refuză să proceseze informația. Extraterestri? Febă? Un delir de proporții cosmice? 

— Nu se poate... eu... eu am luat-o razna, bâigui „Dumnezeul poemului”, după care ochii i se dădură peste cap și căzu lat pe mocheta pufoasă, chiar lângă cuierul abia reparat.

*

Când își reveni, după câteva minute bune, se trezi cu laba neagră a lui Mistral așezată autoritar pe pieptul lui. 

— Scoală-te, Indigo Soul! Nu avem timp de leșinuri melodramatice. Ia celularul și sună-l pe bătrânul Simoon chiar acum! Îi ordonă motanul negru, vorbind într-o franceză de un rafinament enervant.

Tremurând din toate încheieturile, Anemo se ridică, își găsi telefonul pe masă și formă numărul tatălui său de la numărul 42. Însă, în loc de tonul normal de apel de peste drum, în receptor se auzi un semnal ciudat de roaming internațional. După câteva secunde, profesorul Simoon răspunse, cu o voce extrem de somnoroasă și iritată:

— Fiule? Tu știi cât e ceasul? Ce s-a întâmplat? A mai venit detectivul ăla cu trenciul?

— T-tată... bâigui Anemo, privind fix spre pisica albă care îl măsura cu o privire de gheață. Animalele... batista ta... ochiul de safir... ele vorbesc! Remi e o pisică pe nume Bise și are o zgardă mistică și am găsit harta ta pe in... Trebuie să vii acum de la numărul 42, te rog!

La celălalt capăt al firului se așternu o tăcere grea, urmată de un oftat profund, academic.

— Deci ai găsit batista, Anemo... și ai activat canalul de electrum. Înseamnă că bănuielile mele din Egipt au fost corecte. Din păcate, nu pot traversa strada să vă ajut, fiule.

— De ce, tată? Ești la numărul 42, sunt doar câteva case distanță!

— Nu mai sunt la numărul 42, Anemo. Am fost chemat de urgență azi-noapte și am luat primul zbor. Sunt la Londra, la British Museum, pentru o expertiză de o săptămână pe niște papirusuri recent descoperite despre preotesele lui Bastet. Suntem blocați aici.

Anemo lăsă încet telefonul de la ureche, privind spre echipa de blănoși care îl înconjurase pe covor. Profesorul era la Londra, detectivul Frost dădea târcoale, iar el era acum singur, în toiul nopții, obligat să împartă Casa Vânturilor cu un șoricel intelectual și trei pisici care nu aveau nicio intenție să se lase dresate.

— Încetează cu leșinurile astea melodramatice, mon cher, nu ești la operă, îi miorlăi Mistral direct în față, de data aceasta fără ca Anemo să o mai atingă pe Bise. Canalul rămăsese deschis în eterul livingului. Mișcă-ți lăbuțele, ia celularul de pe măsuță și sună-l pe bătrânul Simoon chiar acum. Avem nevoie de profesor.

Încă buimac, tremurând în pijamaua lui cu peștișori, Anemo se ridică în capul oaselor. Își găsi telefonul și, cu degetele nesigure, formă numărul tatălui său de la numărul 42 de peste drum. Însă, în loc de tonul scurt și familiar de apel din cartierul Pheasant Run, în receptor izbucni un semnal bizar, prelung, de roaming internațional. 

După patru ringuri chinuitoare, profesorul Simoon răspunse cu o voce stinsă, extrem de somnoroasă și iritată de fusul orar schimbat:

— Fiule? Tu știi cât e ceasul? Ce s-a întâmplat pe Ether Drive? A mai venit detectivul ăla cu trenciul?

— T-tată... gâfâi Anemo, strângând telefonul la ureche în timp ce Sirocco, Eol, Mistral și Bise îl înconjurau pe covor ca un comitet de primire. Nu sunt la mine în roman... Ele vorbesc, tată! Mistral are accent parizian, Sirocco zice că sunt bogat și Eol are cod de agent secret! Iar Remi... Remi e Bise, pisica albă! Au întins o batistă de in pe jos, cu statuete pe colțuri... Traversează strada de la 42, te implor, că mi-am pierdut mințile!

La celălalt capăt al firului se așternu o tăcere grea, urmată de un oftat profund, de egiptolog trecut prin multe.

— Deci ai activat Zgarda celor Două Ceruri, Anemo... și ai găsit însemnările mele de pe in, spuse profesorul Simoon, iar vocea lui suna ciudat de departe. Din păcate, fiule, nu pot traversa strada. 

— De ce, tată? Ești la numărul 42, sunt doar câteva case distanță!

— Nu mai sunt la numărul 42, Anemo. Am fost chemat de urgență ieri-noapte pentru o expertiză de maximă importanță pe niște papirusuri legate de preotesele lui Bastet. Sunt la Londra, la British Museum, și expertiza asta va dura cel puțin o săptămână. Sunteți pe cont propriu acolo, în Casa Vânturilor.