Zuma albinuța rebelă

 Într-un lan nesfârșit de floarea-soarelui, unde aurul galben se întindea cât vedeai cu ochii și zumzetul era o simfonie constantă, se afla un stup mare și plin de viață. Mii de albine harnice își vedeau de treabă, fiecare cu rolul ei bine stabilit: culegătoare, doici, paznici, constructoare. Printre ele era și Zuma, o albină... altfel.

Zuma era harnică, n-ai zice nu. Dar în loc să zboare direct la cea mai apropiată floare și să adune polen, ea se oprea adesea pe o frunză, se uita spre orizont și visa cu ochii ei mari, fațetați. În loc să zumzăie în cor cu celelalte, ea mai degrabă fredona, pe-ascuns, melodii inventate de ea. Și, cel mai grav, în loc să-i placă ordinea și rutina stupului, Zuma simțea că fiecare mișcare e un șir de reguli stricte care o sufocă.

„De ce trebuie să culegem doar nectarul de floarea-soarelui?” zumzăia ea odată, întrebând o albină mai în vârstă. „Nu e nicio floare roșie dincolo de lan? Poate că mierea de acolo ar fi... roz!”

Albinuța bătrână a scuturat capul, mirată. „Roz? Zuma, mierea e aurie! Așa a fost mereu, așa va fi! Treaba noastră e să facem miere, nu să visăm la culorile ei!”

Dar Zuma nu se lăsa. Într-o dimineață, când soarele abia își arunca primele raze peste lan, iar majoritatea albinelor dormeau încă, Zuma a luat o decizie. Simțea o chemare, un dor de necunoscut, o nevoie să vadă lumea dincolo de lanul de floarea-soarelui. Nu mai suporta gândul că viața ei va fi doar un șir nesfârșit de zboruri între stup și aceleași flori galbene.

Fără să spună nimănui, și-a umplut puțin stomacul cu nectar, și-a șters aripile cu o grijă deosebită, și-a luat inima-n dinți și a zburat. Nu spre lanul de floarea-soarelui, ci drept înainte, spre pădurea deasă care se vedea în depărtare.

Vântul o purta, mirosurile noi o amețeau plăcut. O frunză mai mare, o tulpină mai înaltă, o floare de o culoare nemaivăzută... totul era nou și minunat! Nu mai auzea zumzetul familiaral surorilor ei, ci ciripitul păsărilor și freamătul copacilor. Era liberă!

Dar libertatea, a descoperit Zuma, venea și cu provocări. Unde să-și facă provizii? Unde să se adăpostească de ploaie? Ce flori erau bune și care nu? Totul era diferit și uneori... singuratic. Îi era dor de corul zumzetelor, chiar și de sfaturile bătrânei albine, deși o enervau. Îi era dor de siguranța stupului.

Către seară, obosită și puțin înfometată, Zuma a găsit un copac scorburos. Era gol, întunecat și... rece. Era departe de stupul cald și plin de surorile ei. Oare făcuse bine că plecase?

Abia apucase să zboare câțiva centimetri, când un freamăt ciudat a trecut prin iarba înaltă. Ochișorii ei fațetați au zărit o mișcare. Un gândac mare, verde, cu maxilare puternice, se furișa prin frunze, parcă în căutare de o cină delicioasă. Zuma s-a lipit de o tulpină de iarbă, inima-i bătea cu putere.Gândacul a trecut la mustață, fără s-o vadă. "Uff," a gândit ea, simțind cum îi tremură aripile.

A continuat să zboare cu mai multă precauție, dar pericolul nu se terminase. Deodată, o umbră mare a trecut pe deasupra ei. Ochi mari, roșii, o fixau de sus. Era o libellulă, vânătorul aerului! Zuma a plonjat într-o spirală amețitoare, strecurându-se printre crenguțele subțiri ale unui tufiș, chiar în momentul în care libellula a lovit cu o viteză incredibilă locul unde fusese ea cu o secundă înainte. A zburat ca prin urechile acului!

Pe lângă stup, pericolele erau cunoscute și de obicei alungate de paznicii puternici. Aici, însă, fiecare freamăt, fiecare umbră putea fi o amenințare. Singurătatea nu mai părea aventură, ci o vulnerabilitate imensă. Nu mai era un vis, ci o luptă pentru supraviețuire.

Obosită, speriată și plină de vânătăi imaginare, Zuma a realizat ceva important. Poate că stupul era plin de reguli și de aceeași floarea-soarelui, dar era acasă. Era locul unde era în siguranță, unde era parte dintr-o comunitate, unde munca ei conta cu adevărat. Mierea galbenă, nu roz, era mierea lor.

Cu un zumzet hotărât, Zuma s-a ridicat din nou în aer. De data asta, nu mai căuta aventura spre necunoscut, ci drumul înapoi. A zburat cu toată puterea aripilor ei mici, lăsând în urmă pericolele și temerile pădurii, orientându-se după lumina palidă a lunii și amintirea mirosului dulce al propriului stup. S-a întorcea acasă.

Când a ajuns la intrarea stupului, era deja târziu în noapte. Doi paznici stăteau la datorie, cu antenele vibrând, gata să apere casa. La vederea ei, au zumzăit surprinși.

— Zuma? a întrebat Pim, o albină mai blândă, dar pricepută. Ce s-a întâmplat? De ce te întorci abia acum?

Zuma a aterizat obosită, tremurând ușor. Avea să le spunătotul despre gândacul ame

nințător și libellula cea rapidă, despre singurătatea rece a scorburei și dorul de casă. Dar înainte să poată deschide gura, cealaltă albină, o albină cu ochi mai ageri, a intervenit, privindu-i aripile prăfuite și mișcările lente.

— O, sărăcuța! Cred că vântul puternic de azi a purtat-o prea departe de lan. S-a rătăcit, nu-i așa?

Zuma a dat din cap, recunoscătoare pentru scuza neașteptată. Era mai ușor așa.

— Hai, vino, a zis Pim, împingând-o ușor cu o antenă. Ești frântă de oboseală. E timpul să te odihnești. Mâine e o altă zi plină de polen de cules.

Și astfel, Zuma a fost primită înapoi în stupul cald și familiar, printre surorile ei adormite. S-a strecurat în celula ei goală, simțind căldura colectivă a stupului, mirosul dulce al mierii și zumzetul liniștitor al caselor învecinate. De data asta, nu a avut nicio problemă să adoarmă, visând nu la nectar roz sau la aventuri solitare, ci la siguranța și căldura căminului ei, printre surorile ei albinuțe.

***