Într-o peșteră mare și primitoare, ascunsă adânc în pădure, familia de urși se pregătea de somnul lung al iernii. Mama Urs și Tata Urs sforăiau deja în surdină, ca două motoare vechi. Frații mai mari ai lui Nico, Pico și Rico, erau și ei cufundați în vise, ghemuindu-se unul lângă celălalt, fericiți.
Dar micuțul Nico... of, Nico! El nu-și găsea nicicum locul. Se tot foia.
„Mmm, aici e prea frig,” gândea el, trăgând un smoc de mușchi pufos mai aproape. Apoi, câteva minute mai târziu: „Uf, acum e prea cald!” și împingea mușchiul la loc.
Apoi a încercat cu paie moi, adunate cu grijă într-un colț. Dar nici cu ele nu s-a împăcat.
Se strecura pe lângă Tata Urs, crezând că acolo e mai bine, dar sforăitul lui puternic îl făcea să tresară. „Prea zgomotos!” murmura el. Apoi încerca lângă Mama Urs, dar era atât de moale și de mare, că Nico se simțea „prea înghesuit!”
Încerca să se strecoare între frații mai mari, Pico și Rico, dar ei dormeau așa lipiți, că nu era loc nici măcar pentru o lăbuță mică.
Cu ochii mari, deschiși în întunericul peșterii, Nico se gândea: „Cum de pot ei să doarmă așa bine? Eu n-o să dorm niciodată!”
Și ca să-și ocupe mintea, a început să numere... El nu auzea decât sforăiturile familiei și freamătul vântului de afară...
Dintr-o dată, o idee i-a luminat mintea de ursuleț: avea să numere peștii! Peștii ăia argintii și rapizi pe care Tata Urs îl învățase să-i pescuiască în râu, în vara care tocmai se încheiase.
„Un pește... doi pești...” șoptea el în gând, închizând ochii și imaginându-și luciul apei. Dar, oh, cât de alunecoși erau peștii! Chiar și în mintea lui, păreau că îi scapă printre lăbuțe. „Trebuie să fiu mai atent,” își zicea el.
A numărat șapte pești, dar al optulea i-a scăpat printre degete... apoi al nouălea... „Of, sunt prea alunecoși!” a mormăit Nico, enervat. „Nu o să-i prind niciodată pe toți!”
Așa că, a decis să schimbe strategia. A șters peștii din minte și și-a imaginat altceva. A început să numere albine! Albinele harnice, cu burtici pufoase, care zburau de la o floare la alta, zumzăind.
„O albină... două albine...” a șoptit Nico, vizualizând câmpuri pline de flori colorate.
Dar nici cu albinele nu a fost mai bine. Bazzzzzz! „Sunt prea gălăgioase și toate la fel!” a oftat Nico. „Mă fac să mă simt și mai amețit!”
Deznădăjduit, Nico s-a întors pe o parte și a ascultat. Doar sunetele peșterii. Sforăitul Tatălui Urs era cel mai puternic. Un ... doi ... trei sforăituri... Părea că fiecare sforăit avea o mică fluierătură la final. Nico a început să le numere.
Și, încet-încet, pe măsură ce număra, sforăitul puternic al Tatălui Urs a început să nu mai fie enervant. S-a transformat într-un zgomot de fond, într-o melodie calmă, ritmică, a peșterii care dormea. Fluierăturile se amestecau cu aerul rece, iar ritmul regulat îi legăna gândurile.
„Opt... nouă... zece...” a șoptit Nico, cu ochii deja pe jumătate închiși. Simțea cum pleoapele i se îngreunează, cum corpul i se relaxează. Undeva, între un „douăzeci și unu” și un „douăzeci și doi”, o mică, mică sforăitură s-a alăturat corului familiei. Era Nico, care în sfârșit, adormise,
Comentarii
Trimiteți un comentariu