Cronicile din Ether Drive 4

CAPITOLUL 4: Geamănul de pluș

Anemo părăsi centrul comercial Littlepace aproape în fugă. Afară, cerul era de culoarea plumbului și începuse să picure mărunt, o ploaie rece care îi pișca obrajii. Drumul spre casă, de obicei o plimbare de zece minute, părea acum un maraton de supraviețuire. Se uita speriat în stânga și în dreapta; nu se temea de puținii trecători, ci de o posibilă întâlnire cu Aura, mama lui, despre care farmacista îi spusese că e „prin zonă”.

Problema cea mare era la picioare. Într-unul avea un pantof sport alb, iar în celălalt... pantoful-cățel de pluș, maro, ud și cu o limbă roz care atârna obraznic. Anemo mergea fandat pe marginea trotuarului, încercând să mascheze „bestia” printre lalelele și narcisele galbene care mărgineau drumul. La fiecare pas, plușul îmbibat cu apă scotea un sunet scârbos: „Fleosc!”.

Deodată, de niciunde, apăru EA. Daisy Queen. Durdulie, elegantă și sub o umbrelă uriașă, Daisy bloca trotuarul. Într-o mână ținea o singură mănușă galbenă, cu care gesticula haotic, iar în cealaltă, strânsă cu grijă la piept, o purta pe Lady Bell. Micuța Lady Bell, un Cavapoo de un castaniu impecabil, cu bucle mătăsoase care o făceau să pară un ursuleț proaspăt scos din cutie, înlemni în brațele stăpânei sale. Îl studia pe „geamănul” ei de cârpă de la piciorul lui Anemo, care stătea neobrăzat, cu limba scoasă în noroi.

— „Domnule Gale! M-aș fi așteptat ca rigoarea dumneavoastră să vă determine să observați acest sacrilegiu!” strigă Daisy, fluturând mănușa galbenă. „Sunt victima unei sustrageri sistematice! Mi-a rămas o singură mănușă dintr-un set întreg, vă dați seama? Și de parcă nu ar fi de ajuns, mi-a dispărut nasturele cu monogramă, cadoul de la bietul Mr. Queen! Diseară avem clubul de lectură, dezbatem ultima apariție a lui Remi Storm... cum să apar așa? Incompletă!”

Lady Bell scoase un lătrat scurt și cristalin în direcția piciorului lui Anemo.
— „Anemo, puiule... ce aveți dumneavoastră la picior?” întrebă Daisy, coborând umbrela periculos de jos.
Anemo transpiră instantaneu.
— „E... e un experiment literar, distinsă doamnă Queen! Scriu despre cum ar scăpa un personaj urmărit de un câine fioros prin mlaștini. Testez greutatea fricii! Și, apropo de eleganța dumneavoastră... s-ar putea ca Mistral, motanul meu aristocrat, să fi găsit deja nasturele. Vă voi trece numele în carte, ca muză!”
Daisy, măgulită de ideea de a deveni personaj, îi dădu drumul, ajustându-și poziția lui Lady Bell în brațe.

Anemo o zbughi spre casă, lăsând în urmă un sunet ritmic: „Fleosc! Fleosc!”. Ajuns acasă, trânti ușa în urma lui și răsuflă ușurat în holul întunecat de pe Ether Drive. Dar liniștea nu dură.
Cioc-cioc! Cineva bătea discret, dar ferm. Era Daisy, care nu mai avusese răbdare, având-o acum pe Lady Bell în lesă.
— „Intru, domnule Anemo!” strigă Daisy, năvălind în hol. „Ce sunet bizar scoate ceasul dumneavoastră! Parcă a înghițit argintărie!”

Ea se opri în fața pendulului. În „burtica timpului”, nasturele D.Q. strălucea, blocând mecanismul. Pendulul scotea un sunet gripat: Hârș-clonc... hârș-clonc. Anemo trase de ușiță și ceasul scuipă nasturele pe parchet. Daisy se aplecă fericită, dar în acea clipă, un plic mov îi alunecă din buzunar. Sirocco îl înhăță imediat, dar Mistral țâșni de pe dulap, prinse plicul din zbor și îl depuse elegant la picioarele doamnei. Lady Bell, văzându-i pe pisoi, începu să dea veselă din coadă, lătrând bucuroasă de salut către noii ei prieteni blănoși.

— „Sunteți geniali!” exclamă Daisy, ieșind victorioasă cu nasturele și plicul în mână.

Anemo se prăbuși pe podea, cu pantoful-cățel ud leoarcă. Dar, după nici zece secunde... Cioc-cioc-cioc!

— „Anemo! Deschideți! Plicul! L-am pierdut din nou pe trepte!”

De partea cealaltă a ușii, Anemo apucase deja să vadă conținutul plicului al cărui sigiliu fusese compromis de niște gheruțe anonime. Plicul și scrisoarea erau o împăturire retro elegantă:

„Mult stimată Remi Storm, ne face o deosebită plăcere să vă invităm să luați parte la întrunirea clubului nostru de lectură...”

— „Incredibilă această doamnă!” bombănea Anemo, ignorând bătăile în ușă. „Deci așa... autoarea asta atât de populară, invitată la ele! Dar eu ce am? Nu sunt și eu un autor respectabil?”

Auzind disperarea distinsei doamne și lătratul nerăbdător al lui Lady Bell, Anemo deschise ușa și, cu un gest robotic, îi înmână scrisoarea șifonată, închizând imediat la loc. Nici nu apucaseră să-și reia rutina că se auziră alte bătăi. Vocea Aurei Gale răsună din nou:

— „Anemo! Știu că ești acasă! Nu-ți ține mama la ușă pe vremea asta oribilă!”

Doamna Aura pătrunse în casă ca o variantă feminină a lui Argus.

— „Cu ce grozăvie ești încălțat, dragul meu? Văd că trebuie să trimit o echipă întreagă să organizeze haosul ăsta! Ai auzit de domnișoara Remi Storm? O vom invita la clubul nostru...”

— „Mamă, te rog, am o teribilă durere de cap!”

Locatarii blănoși păreau niște jucării de pluș abandonate; simțeau și ei că ziua aceasta era prea mult pentru Anemo.