Răpirea ficatului vrăjitor și îngerașii cu blană
Între Anemo și Fleur se formase încă de la început o chimie aparte. Se completau reciproc și, în pofida diferenței de vârstă, în interacțiunea lor cei doi erau cu rândul adult sau copil, ca și cum aceste roluri erau interschimbabile.
Acum erau amândoi la bucătărie, povestind despre noua carte care se scria parcă singură, și găteau. Fleur primise misiunea de a crea un sos special din kefir pentru ficatul de vită cu ceapă care tocmai se perpelise în tigaia de fontă. Acum, acesta aștepta îmbibat în grăsime, presărat doar cu un praf de sare roz și unul de piper.
— Fii atentă, Fleur! Sosul pe care îl prepari e magie curată. Putem să adăugăm un cățel foarte mic de usturoi, unul foarte, foarte mic, cât să nu deranjeze ceapa asta aurie.
Stomacul lui Anemo și cel al fetiței scârțâiră discret, dar la unison, când celularul lui Anemo, aflat chiar pe masa din bucătărie, începu să cânte cu vocea lui Antonio Banderas din „Desperado”:
„Soy un hombre muy honrado, que me gusta lo mejor...”
— E Stone! Dă-mi două minute să îl expediez și ne așezăm la masă!
Înșfăcând telefonul, hotărât să nu se întindă la vorbă prea mult, Anemo începu imediat plimbarea lui aiuritoare prin casă, părăsind bucătăria și făcând kilometri în sufragerie, de la un capăt la altul.
— Da, promit că vei fi mulțumit! Cum să nu? Ești nebun?
Prin ochii fetiței, care se lăsase atrasă ca legată de o ață nevăzută, se vedea cum fața lui Anemo se luminează din ce în ce mai mult. Era clar că „domnul cu împământarea” nu era chiar atât de fioros și că prenumele acela, care suna ca o arbaletă, era de fapt inofensiv.
În vremea asta, afară, deși se înserase, blănoșii erau așezați la masa din curte, sub umbrelă, nederanjați de ploaia măruntă. Mistral torcea sau medita, încercând să alunge oboseala psihică acumulată în timpul zilei, iar Eol, cu calmul lui englezesc, încerca să îl învețe pe Sirocco cum stă treaba cu timpul.
— „Ieri” e ziua ce-a trecut, „azi” e acum, adică prezentul, și „mâine” încă nu s-a întâmplat, e ziua ce urmează.
— Păi nu ai spus tu că săptămâna are șapte zile? Abia le-am învățat și acum îmi spui că mai este ieri, azi și mâine!
Ajutându-se din nou de degete, Sirocco păru că are o revelație:
— Săptămâna are zece zile!
— Ești ceva... mi se strânge stomacul când te aud! bombăni, de data aceasta ridicându-se în picioare pe masă, pisoiul cel negru. Mi se face foame de-a binelea și nici nu au trecut două ore de la ultimul bol de bobițe!
— Și mie mi s-a făcut foame! recunoscu Eol.
— Și mie! îl îngână imediat roșcatul.
Cu eleganța lui caracteristică, Mistral făcu un salt magistral până pe pervazul geamului de bucătărie, dar se întoarse imediat dezamăgit, cu coada între picioare.
— Acolo înăuntru se întâmplă o alchimie magică, voi nu simțiți?
— Foarte super-duper-magică! răspunse cu o voce șoptită Sirocco.
— Dar geamul are opritori și eu nu pot să verific exact ce se întâmplă! adăugă blănosul cel negru, în ochii căruia deja se aprinseră niște luminițe nu tocmai îngerești.
— Crezi că eu pot să ajut? Vrei să miaun după...
— Șșșt! Să nu cumva să scoți vreun „miau”!
Micuț dar rapid, Eol ajunsese și el la „portalul” din care se revărsau miresmele alchimiei.
— Psst, piciule! Numai tu ești potrivit pentru misiunea asta. Eu sunt prea mic, nu aș putea aduce mostrele pentru cercetare, iar Mistral e prea... impunător, nu încape.
Dacă ar fi fost un motan oarecare, Mistral l-ar fi înghițit dintr-o sorbire pe minusculul lor tovarăș, dar, să fim serioși, cineva cu sânge albastru ca el nici măcar după o asemenea jignire nu s-ar înjosi mâncând un șoricel. „Hm, eu gras? Las’ că te țin minte!”
— Acum ori niciodată, piciule! Anemo are treburi importante în altă parte, iar moțata aia băgăcioasă a plecat cu el. Hai, curaj! Cred că ai timp să faci două transporturi. Misiunea asta îți vine ca o mănușă!
— N-o să-ți vină să crezi, Fleur! N-oi fi eu la fel de celebru ca Remi Storm, dar... ține-te bine!
— Hai, spune odată, domnule Anemo! Am atâtea emoții pentru dumneata că nici n-aș putea să mănânc!
— Povestea noastră l-a fermecat pe Archibald Peter Stone! Omul ăsta e un adevărat profesionist!
În vreme ce povestea, făcând gesturi largi prin aer cu celularul strâns în pumn, Anemo intră în bucătărie, dar după doar doi pași se opri brusc, rămânând cu gura căscată.
— Nu mă mai fierbe, domnule Anemo! începu Fleur, dar se opri și ea cu gura căscată.
— Cina noastră! îngăimară amândoi într-un cor al foamei, după un minut lung de tăcere. Am rămas cu sosul!
Pe plita încă călduță, tigaia de fontă era curățată perfect, iar câțiva centimetri mai încolo, pe blatul de lemn, strălucea o amprentă de lăbuță pictată cu ficat de vită grass-fed... irlandeză.
Afară, sub umbrelă, ploaia bătea ritmat. Eol continua să-i explice lui Sirocco concepte temporale:
— Deci, puiule, „ieri” e istorie. „Azi” e momentul în care acționăm...
Sirocco privea fix în gol, cu o mutră neobișnuit de Zen și o burtică suspect de plină. Mistral, parizianul snob, își lingea tacticos o lăbuță, privind ploaia cu un dispreț suveran, de parcă nici n-ar fi auzit de „ficat”. Ușa se deschise brusc, încadrându-l pe Anemo, care aducea mai degrabă cu un zeu al tunetului decât cu un scriitor aiurit. Acesta avea în mână micul bol cu sos de kefir și usturoi, pe care din doi pași îl depuse pe masă lângă cei doi pisoi:
— Dar poftiți, boieri dumneavoastră! Sosul acesta era adevărata magie. Plec! Mă autoinvit la mama la cină...
De peste gard, de la numărul unu, o voce de femeie începu a striga:
— Fleur! Nu crezi că ai stat destul pe capul bietului om? Tatăl tău întreabă de tine!
Comentarii
Trimiteți un comentariu