Cronicile din Ether Drive 5

 CAPITOLUL 5

La Casa Vânturilor, soarele ieșise în sfârșit dintre nori cu o aroganță veselă, după o noapte lungă și ploioasă care lăsase în urmă o epuizare fizică și mentală greu de scuturat. Evapora setos stropii de pe pervazul ferestrelor și de pe sticla mesei cu schelet de fier forjat, în timp ce Anemo, cu picioarele desculțe pe iarba încă umedă, își întindea gâtul amorțit. Asculta cum vertebrele îi trosneau discret pe ritmul unei melodii de fado care se revărsa prin ușa întredeschisă a casei.

Lângă el, o cafea cu un praf de sare roz, scorțișoară și un guler dens de frișcă promitea să resusciteze spiritul. Blănoșii ocupaseră deja punctele strategice: Eol supraveghea totul discret din stratul de narcise galbene și lalele, Mistral era tolănit la soare pe balansoar, iar Sirocco pândea cu o concentrare absurdă o libelulă ce zburătăcea printre flori.

Părea o pauză de relaxare binemeritată când, pe gardul dinspre Casa cu Numărul 1, apăru agățată ca un liliac o fetiță cu codițe castanii, oarecum dezordonate în urma zbenguielii. Ea văzu mai întâi ghemotocul portocaliu din iarbă și încercă imediat să-i atragă atenția:

— Psss, hei, Ginger! Ginger!

Sirocco nu schiță niciun gest, nefiind obișnuit cu acest nume de împrumut. În schimb, Anemo deschise ochii și o privi mirat: „De unde o mai fi apărut și moțata asta mică?”.

— Bună dimi... bună ziua? Eu sunt Fleur, vecina ta, ăă... dumneavoastră. Ne-am mutat ieri.

— Serios? întrebă Anemo, intrând imediat în joc.

— Daa, dar nu prea îmi place cartierul ăsta până acum. Voi n-aveți copii?

Mistral deschise un ochi și ciuli o singură ureche, evaluând noua apariție: „Serios?”, părea el să-l îngâne pe scriitor. „De ce crede ființa asta atât de lipsită de stil că am avea nevoie de mai mulți copii în cartierul nostru pașnic?”

Anemo se apropie de gardul pe care fetița era cocoțată, amuzat de mirarea ei în fața „norului” lui de cafea:

— Dar ce bei tu acolo? Pot să gust și eu din norișorul tău? Pot?

— Desigur, doar o gură!

Fata sorbi cu nesaț și se alesese imediat cu o mustață de frișcă, strâmbându-se la gustul sărat și amar al oamenilor mari. Anemo o ridică peste gard pe noua vecină, depunând-o pe iarbă lângă leagănul lui Mistral. Fleur se ridică imediat în picioare pe şezutul leagănului, își luă avânt cu putere apoi, într-un moment de extaz, părea că zboară spre cerul de primăvară.

—Ṣ̌tii, mama mi-a găsit numele într-o saga...Dumneavoastră....dumneata știi ce e aceea o saga? Dar pe dumneata cum te cheamă? Și pe blănoși? 

Gura fetiței turuia mai ceva ca a unui comentator sportiv dându-i lui Anemo răgaz doar pentru raspunsuri scurte, de cele mai multe ori incomplete.

Mistral de voie , de nevoie părăsise leagănul și se refugiase  la umbră, între narcise bombănind mica furtună de fată care se abătuse asupra liniștii lui filozofice ( sau doar leneșe?)"Fetica asta e mai rea decât Remi Storm ...aia cu cartea ei cu tot. Ba mai mult, e dovada vie că nu doar femeile ci nici fetițele cu genunchii juliṭi nu se dresează !"

În tot iureșul acela, o bătaie grea de aripi se auzi la gardul dinspre numărul cinci. Era o zburătăcire din care nu se înțelegea mai nimic și atât Anemo cât și pisoii rămaseră oarecum înghețați într-un stop cadru ,neștiind ce să aleagă, ce să înțeleagă din toată forfota. Doar Fleur  sări imediat precum un cascador .

—Nuuu ! 

Un uliu înșfăcase un porumbel aproape la fel de mare ca el .Îl apucase de sub aripa stângă și se căznea să se ridice cu tot cu pradă în înalt.

— Nuuu! strigă lung Fleur aducând instinctiv furtunul de grădină și slobozind un jet puternic de apă.  Uliul surprins de forța apei scăpă pradă din gheare dar se repezi din nou asupra ei ,imediat ce fluxul jetului de apă se oprise.

—Am spus nu! strigă din nou fetița și de data aceasta cu un nou jet  puternic și prelung, alungă definitiv uliul.Porumbelul abia scapat din gheare se refugie imediat în spațiul foarte îngust dintre șopronul lui Anemo și gardul din panouri retractabile de lemn.

Parcă trezit dintr-o hipnoză, Anemo reacționă în sfârșit. Se apropie de scena acelei teribile întâmplări, acum cu puf, pene si stropi de sânge pe iarba crudă de un verde aproape ireal. Își dresează glasul și strigă peste gard la vecinul crescător de porumbei voiajori. 

—Noel ! Hei , Noel ! Hai să vezi grozavie...Noel !

Noel, vecinul cel hiperactiv și jovial al lui Anemo își arată fața în cele din urmă, ieșind cu greu din casă.  Era o mică luptă acolo, un mârâit fără identitate nu se lăsa dus de pe unul din papucii de casă ai vecinului și pentru că nu reușea altfel, Noel a lăsat papucii facturii mârâitoare și a venit la chemarea vecinului, de asemenea, desculț.  

— Repede nenea Noel ! luă inițiativa noua vecină,  un , ăă ceva rău a vrut să fure porumbelul dar eu l-am alungat cu furtunul!

Porumbelul era acum refugiat în spațiul îngust dintre gard și cele două șoproane de lemn de la numerele 3 și 5. Anemo și vecinul său, Noel, încercau să scoată panouri din gard, dar spațiul era mult prea îngust pentru un adult.

Ștergându-și bomboanele de sudoare apărute pe frunte cu mâneca,  Noel privi spre moțata salvatoare și cu o licarire de speranță în ochi i se adresă:

— Tu ești singura noastră salvare micuțo!  Numai tu încapi acolo.

Îndrumată de vocea calmă a vecinului de la numărul 5, Fleur pătrunse în spațiul umed și foarte îngust precum un speolog într-o peșteră nou descoperită și odată ajunsă aproape de pasărea rănită cu o grijă și o delicatețe cum nu te-ai fi așteptat să găsești la o mică "furtună ".

— Îl am, Noel! E aici! strigă vocea înfundată a lui Fleur din tunelul de lemn.

Dar, înainte de a ieși, fetița înlemni. În lumina firavă care se strecura printre crăpăturile celor două șoproane, ochii ei de copil deslușiră ceva ce Noel sau Anemo n-ar fi putut vedea niciodată. Acolo, pe un pat de rumeguș, strălucea Comoara Galbenă: câteva mănuși galbene,ochelarii ei de soare cu ramă galbenă, broșa ei în formă de floarea soarelui, o solniță galbenă de plastic, o minge de tenis, o pipă de  culoarea chihlimbarului și alte câteva obiecte galbene, aurii sau chihlimbarii  furate cine știe când și târâte în acest spațiu de hotar al celor două curți. 

—N-o să vă vină să credeți ce am mai găsit zise fetița mai mult pentru ea , strecurând cu atenție broșa în buzunarul rochiței. 

Noel care alături de Anemo și de blănoșii săi așteptare cu sufletul la gură, luă imediat pacientul din mâna fetiței și cu mișcări ușoare ridică aripa bietei făpturi  lăsând să se vadă o bulină roșie având o circumferința considerabilă. 

—Va fi bine moțato ! Nu te îngrijora, fiica mea e medic veterinar, ea va ști exact ce să facă. 

Fetița tremura din toată ființa, de efort,încordare, revoltă...

—Îi arăt eu lui , dacă mai apare pe aici ! 

*

După plecarea lui Noel, Anemo și ai lui pisoi împreună cu Eol cel mereu ascuns privirilor celor mari, răsuflară usurati dar fetița nu le lăsă prea mult ragaz ci interveni scoțând din buzunar broșa floarea-soarelui.

—Ia uitaṭi ce am eu aici , am crezut ca am pierdut-o când ne-am mutat și,  și ...acolo mai sunt o mulțime de chestii . Vreți să le aduc ? Cred că am nevoie de câteva drumuri...cineva ,poate un spiriduș a vrut să își construiască un soare. E atâta ploaie pe aici , chiar ar fi nevoie de un soare de rezervă. 

Gura fetiței era neobosită in timp ce ea, Fleur intra și ieșea aducând câte ceva galben din spațiul jilav, năpadit de praf, pânze de paianjen și iederă rebelă de culoare roșie. 

— Fleur asta imi dă o durere teribilă de cap, de parcă nu erau de ajuns Daisy Queen,  doamna mamă și Remi Storm. Femeile astea invadează tot cu ordinea și dezordinea lor ! " se plângea Mirstral mustăcind nemulțumit către Eol  

—Pe zevzecul de Sirocco nu pare să îl deranjeze deloc , el are piticii și libelule lui, ba se mai și bucură de câte ori zvăpăiata asta mai aduce ceva la lumină ! 

—Misterul mănușilor galbene se adâncește oare sau își găsește rezolvarea chiar aic,i sub nasul meu? cugeta cu voce tare Anemo când prin deschizătura rămasă între cele două curți,  năvăli ca o mică hoardă,  un ghemotoc de blană lătrător. 

—Skye nu ! Stai cuminte ! se auzi în urma ghemotocului , dar micuța gălăgioasă apucă o mănușă și o certa fără oprire pe Fleur, asezandu-se cu lăbuțele pe pradă.

— E cățelușa noastră primită cadou de ziua soției,  se scuză Noel. E o morkie , mai mare gălăgia decât statura .

— Domnule Noel, Skye a vrut să construiască un soare de rezervă ! Nu o certați!  Vai ce-mi place cartierul ăsta ! mai spuse ea cuprinzând într-o privire toată suflarea din cele două curți acum mai unite prin deschizatura dintre ele și începu să se rotească ca un titirez.

*

Anemo scoase din buzunar carnețelul si pixul și în timp ce fetița se rotea veselă acompaniată de lătrat, mieunat, mârâit și chițăit notă:

"Astăzi, universul mi-a trimis o lecție de supraviețuire prin intermediul unei matrioșke de șapte ani. În timp ce eu filozofam despre înfrângeri literare și cafea sărată, Fleur a scos furtunul și a declarat război uliului.

Lecția nr. 1: Uneori, ca să salvezi ceva, trebuie să te murdărești pe mâini în spații înguste, unde adulții nu încap din cauza propriului orgoliu.

Lecția nr. 2: Remi Storm scrie că femeile nu se dresează, dar Fleur demonstrează că ele, pur și simplu, stăpânesc furtuna.

Mă uit la Fleur cum își strânge la piept broșa floarea-soarelui, marea ei comoară regăsită în bârlogul lui Skye. Există o puritate în bucuria ei care mă face să mă simt ridicol cu manuscrisul meu mototolit sub braț. Ea și-a recuperat „soarele” pierdut la mutare dintr-un tunel plin de pânze de păianjen.

Dacă un cățel a putut construi un soare de rezervă din mănuși și vechituri galbene sub șopronul meu, poate că și eu pot reconstrui ceva din resturile scrisorii pe care a violat-o Mistral. Unele lucruri nu sunt pierdute definitiv, sunt doar depozitate în locuri unde ne este prea lene sau prea teamă să ne târâm pe burtă ca să le recuperăm.”

Anemo închide carnețelul, în timp ce ecoul lătratului lui Skye și râsul lui Fleur transformă grădina într-un câmp de luptă câștigat.