Plăcinta răvășită si MONOGRAMA DIN FOIETAJ
După ce ușa s-a trântit în urma Doamnei Gale, în casă s-a lăsat o liniște ciudată, întreruptă doar de ticăitul pendulei și de mirosul divin care venea de pe masa de scris. Pachetul învelit în hârtie maronie părea să pulseze de căldură.
Anemo Gale rămase o clipă pe gânduri, cu un singur papuc în picior, dar o idee nouă despre „Hoțul de Mănuși” îi inundă mintea. Se așeză la mașina de scris și începu să tasteze cu o viteză amețitoare, uitând complet de foame. Era într-o stare de posedare greu de explicat în cuvinte.
Dar cineva nu era deloc indiferent. Mistral, motanul negru, coborî de pe bibliotecă cu o mișcare de balerină. Se apropie de pachetul cu plăcintă și, printr-un dans unduitor, începu să zgârie ambalajul foșnitor. Fâș, fâș... sunetul era hipnotic.
Mai micul și necoptul Sirocco își luă avânt și, dintr-o săritură, ateriză cu gheruțele exact pe plăcintă. Într-un sincron perfect cu stilatul Mistral, sfârtecă hârtia zgomotoasă. Plăcinta ademenitoare, cu foietajul ei crocant, era acum răvășită pe toată masa.
Anemo se ridică brusc, paralel cu masacrul de sub nasul lui. Avea obiceiul de a se plimba prin cameră ori de câte ori voia să facă ordine în propriul roi de gânduri. Se descalță și începu să măsoare podeaua cu pași rari. Chiar când trecea pe lângă mormanul de firimituri, marginea halatului agăță ambalajul rupt.
Pling!
Ceva metalic se rostogoli din resturile de carne și se opri fix între degetele de la picioarele lui Anemo. Scriitorul îngheță. Se aplecă lent și culese obiectul cu două degete, ridicându-l la nivelul ochilor cu rigoarea unui numismat care a găsit o piesă rară în țărână.
Nu era un ingredient. Era un nasture de argint, greu și rece, care strălucea sfidător sub lampă. Anemo mijește ochii, studiind suprafața bombată. Acolo, lucrată cu o finețe incredibilă, se deslușea o monogramă împletită: un D și un Q elegant, care păreau să se sufoce una pe cealaltă.
— „Eol... privește,” șopti Anemo, rotind nasturele pentru a prinde reflexia corectă a lămpii. „E o monogramă. Două litere care par să aibă un nume pe care îl am pe vârful limbii, dar care refuză să iasă la lumină.”
Eol, cocoțat pe marginea călimării, își potrivi ochelarii, înmărmurit:
— „Anemo, asta nu mai e o cină. E o probă care caută un proprietar! Iar literele alea... par să ne privească cu reproș.”
Anemo rămase acolo, desculț, cu nasturele între degete, în timp ce în mintea lui, hoțul de mănuși începea să capete, încetul cu încetul, o formă nouă...sau mai multe forme ?
Fără a baga în seamă ospățul care se desfășura chiar sub nasul lui, pe masa de scris, fără a pleca urechea la propriul stomac tot mai gălăgios, scriitorul cel aiurit încălță ceva la nimereală, aruncă undeva, tot la nimereală halatul de casă și ieși cum un căpitan Val- Vârtej ,lăsând ușa de la intrare întredeschisă.
Ăsta era Anemo Gale, un aiurit posedat cu totul de febra creației.
Dar, în graba lui de a cuceri lumea cu noua sa descoperire, Anemo uită cel mai important lucru: nasturele. Obiectul de argint rămase pe colțul mesei, strălucind periculos lângă o bucată de foietaj unsuros.
Mistral îl privi cu o oarecare indiferență fiind prea ocupat să-și curețe mustățile de sos. Doar Sirocco, puiul cel necopt, nu-și putea lua ochii de la mica „monedă”.
-În sfârșit, o clipă de intimitate! miorlăi Mistral. Fără scriitori zăpăciți care să ne strice reputația.
Cu toate că ochișorii lui de mărgele erau fixați pe nasturele apărut cu totul și cu totul misterios în casa vânturilor, Sirocco întrebă șoptit de parcă un zgomot neașteptat ar fi putut speria " prada" .
— Eol... ce e aia in-ti-mi-ta-te? E ceva ce se mănâncă sau se vânează ? Știi cred că aș putea fi un bun vânător , ai observat ce bun sunt la pândă? Și ce e aia re-pu-ta-ție? Mistral a pierdut-o sub canapea?
Eol ieși de după piciorul pendulului încercând să se poziționeze în spatele unei perechi de ochelari de-ai lui Anemo .Toată casa era presărată cu perechi de ochelari ,de parcă ar fi fost o crescătorie de ochelari pentru miopi aiuriți și uituci.
— Intimitatea, Sirocco, înseamnă să fii doar tu cu prietenii tăi, într-un loc liniștit. Iar reputația este ceea ce cred alții despre tine. Mistral se teme că vecinii o să creadă că suntem niște pisici neîngrijite dacă Anemo umblă cu cerneală pe guler.
Mistral pufni, privind nasturele cu un dispreț regal.
— Sirocco, în loc să tot pui întrebări, mai bine ai face ceva util. Nasturele acela este o povară pentru covorul meu curat. Fă-l să dispară!
Sirocco apucă nasturele de argint în gură. Era rece și avea gust de metal și de plăcintă cu carne. Cu o mișcare rapidă, o luă la fugă spre pendula de bronz. Profitând de faptul că ușița de vizitare era puțin crăpată, puiul roșcat împinse nasturele înăuntru.
Cling!
Obiectul căzu undeva în mecanismul de bronz.
— Eol... am făcut o ar-hi-vă! strigă Sirocco vesel. Nasturele e la loc sigur. Nu-l mai fură nicio fantomă! Am pus-o la păstrare în burtica timpului !
Eol, de pe marginea călimării, simți cum îl trece un fior de consternare.
— Nu, Sirocco! Este o monogramă, adică literele numelui cuiva, împletite ca într-un dans. Este o probă importantă ! Dacă o pierdem, Anemo va fi un detectiv fără busolă!
- Dar nu s-a pierdut , a a am facut bine nu-i așa? se bălbâi roșcatul casei, plimbandu-și ochișorii în ritmul pendulului, puțin gripat acum, de la Mistral la Eol .
- Aaai făcut și tu mare scârț mormăi Mistral plictisit.
- Ssscârț ? Ce e un scârț? Credeam că am făcut un , o , un depozit . Am depus o, cum îi zice ?
-Eol, fii bun te rog și explică-i acestui tânăr, ă, ă, ăsta ,pisoi, că după masa de prânz urmează siesta.
Eol își drese micul glas ,oftă îndelung după care privindu-l pe Sirocco prin lentila cea mai la îndemână i se adresă pe un ton care se voia părintesc:
-Va fi bine piciule, lasă o scoatem noi cumva la capăt!
***
În timpul ăsta, Anemo Gale galopa inegal pe trotuar: clonc-fâș, clonc-fâș pentru că în
aiureala lui se încălțasetotal anapoda cu un pantof sport alb care avea,evident șiretul lăbărțatpentru a putea fi încălțat cu ușurință și un papuc de casă maro de pluș in formă de câine cu limba scoasă . Trecu pe lângă cofetărie și se opri fix în fața farmaciei, locul unde mirosul de mentol și curățenie părea să-i mai domolească vârtejul de gânduri. Se așeză la rând cu o mină de detectiv serios, convins că deține „Proba Nr. 1” în buzunar
De fapt, acolo nu se aflau decât câteva agrafe de birou îndoite, pe care le frământa obsesiv între degete. Era într-o stare de confuzie totală și dacă personalul farmaciei nu l-ar fi cunoscut,probabil că s-ar fi găsit cineva să apeleze numărul acela scurt,de urgență
Când ajunse în fața tejghelei, privirea i se ciocni de ochii de un albastru electric ai farmacistei, o fată încântătoare, ar spune doamna Gale, cu un păr bogat, arămiu, cu greu îmblânzit de o bentiță lată de culoare bleumarin.
— Domnule Gale, doriți ceva pentru memorie? îl întrebă ea cu un zâmbet șugubăț, văzându-l cum scotea din buzunare doar agrafe metalice în loc de portofel.Tocmai ce am vorbit cu doamna, mama dumneavoastră.
Anemo îngăimă ceva ,într-o limbă numai de el știută și ieși suspinând, dar cu un zâmbet tâmp care se întindea de la o ureche la alta.
A doua oprire , coaforul unde câteva doamne respectabile tocmai dezbăteau ultimul episod din " Femeile nu se dresează ".
— O, scuze! Pardon! îngăimă el, dând cu ochii doamnele care, îl priviră ca pe un personaj de comedie.
Abia când ieși din nou pe stradă și opri în fața unei vitrine, privirea îi coborî spre asfalt. Acolo, sub razele soarelui, adevărul sclipea crud: piciorul drept era lejer într-un pantof alb sport și stângul și mai lejer în arătarea aia maro, cu limba scoasă.
— Oh, nu! a îngăimat el. Sunt un dezastru ambulant! Și acum mai vine și ploaia! Măcar de nu m-aș întâlni cu mama..
Comentarii
Trimiteți un comentariu